Motivul literar Descensus ad Inferos
Introducere
Tărâmul morților a primit pe parcursul secolelor, numeroase denumiri: Lumea de Dincolo, Infern, Hades, Iad etc. În concepția oricărei civilizații, acesta a reprezentat – și reprezintă – un tărâm întunecat, sterp, în care sufletele celor care au fost cândva vii bântuie sau își găsesc împlinirea. Un loc de care, chiar dacă se temeau, oamenii au fost întotdeauna atrași. Strâns legată de dilema Lumii de Dincolo, este existența post mortem, născută din necesitatea omenirii de a-i atribui un chip real, vizibil unui fapt nevăzut. Și astfel, datorită nevoii de cunoaștere, ajungem la motivul literar, frecvent întâlnit în literatura universală, descensus ad Inferos.
Motivul literar al coborârii în Infern este prezent în multe lucrări epice și lirice din diferite epoci. Cartografierea Lumii de dincolo sau geografia funerară este diferită în concepțiile culturale. Expedițiile în Infern au avut ca scop căutarea și găsirea unui element: fie el persoana iubită, fie informații legate de viitor. Traseul dificil pe care eroii poeziilor epice au fost nevoiți să-l străbată, reprezintă, de fapt, drumul inițiatic – drum necesar pentru dobândirea cunoștințelor necesare.
Literatura ebraică (Vechiul Testament)
După învățăturile biblice, veterotestamentare, inițial, moartea nu făcea parte din existența ființei umane, ci aceasta a apărut în urma păcatului strămoșesc, ca o consecință a insubordănării oamenilor față de Dumnezeu. Geneza destăinuie modalitatea cum a fost creată lumea în șapte zile – prezent este motivul cifrei magice, șapte. Omul a fost ultima creație a Atotputernicului – făcut după chipul și înfățișarea Lui. Grădina Edenului, un loc superb, paradisiac, asociat cu Raiul, reprezenta căminul primilor oameni, Adam și Eva, care se bucurau de confort, siguranță fără să cunoască diferența dintre bine și rău. Singura regulă din Paradis era: să nu mănânce fructele din pomul cunoașterii. Convinși de șarpe, întruchiparea îngerului alungat, Lucifer, Adam și Eva nu ascultă de Divinitate și mănâncă din pom. Ei cunosc, atunci, binele și răul. Aceștia încep să înțeleagă lucruri, obiecte și acțiuni pe care mai înainte nu le percepeau; aflaseră despre moarte. Astfel, firea omului și nevoia acestuia de a ști, de a cunoaște, iese în evidență, în ciuda mediului ceresc care îi fusese atribuit.
Cu toate acestea, ei experimentează moartea mult mai târziu, în urma luptei celor doi fii, Cain și Abel. Lupta se încheie cu uciderea lui Abel și, abia atunci, moartea capătă sens, fiind înțeleasă de umanitate ca o pierdere veșnică – moartea lui Abel. Se naște frica de moarte și, odată cu ea, nevoia de a ști ce se întâmplă după moarte cu spiritul – partea invizibilă a omului. Moartea, repercusiunea neascultării divinității, poate fi alăturată nevoii umanității de a găsi răspunsuri, de a stăpâni și a avea control – deci, de a cunoaște.
Epopeea lui Ghilgameș
În literatura sumero-babiloniană, motivul coborârii în Infern apare în Epopeea lui Ghilgameș, lucrare scrisă pe 12 tăblițe la începutul mileniului al treilea înainte de Hristos. Călătoria în tărâmul morților este făcută de Ghilgameș, care caută nemurirea, fiind zguduit de moartea prietenului său. El pornește în căutarea florii nemuririi din cauza zeiței Iștar care l-a omorât pe prietenul lui cel mai bun, Enkidu. Această floare se afla pe fundul mării și nu le era atribuită muritorilor. Ghilgameș nu reușește să-și ducă la bun sfârșit misiunea, eșuând lamentabil.
Literatura greacă
În mitologia greacă, cântărețul trac, Orfeu, face călătoria în tărâmul lui Hades pentru a-și salva iubita, Euridice, răpusă de veninul unui șarpe. Acesta reușește să treacă de monștrii ce sălășluiesc în Lumea de Dincolo, fermecându-i cu talentul său – muzica – și să își salveze soția. Cu toate acestea, Euridice nu părăsește Infernul din cauza lui Orfeu, care, fiind nesigur dacă aceasta îl urmează, își întoarce capul pentru a o privi în pofida condiției care îi permitea să o readucă la viață.
În Odiseea lui Homer, Odiseu coboară în Hades pentru a afla de la profetul Tiresias drumul spre casă, spre Itaca. În cartea a XI-a din Odiseea, Homer prezintă o structură a nepătrunsului și neștiutului. Lumea de dincolo nu are lumină, este imprecisă, pustiită și țeapănă, un loc întunecat în care sufletele se pierd în tenebre. Sufletul – psyche – partea invizibilă a omului, se disipează, dispare atunci când trupul este înfrânt. Acesta nu are formă, substanță și nu poate fi cuprins de brațele omului. Pentru ca sufletul să coboare pe scara Infernului, ceremoniile funerare trebuie respectate temeinic, înmormântarea devenind indispensabilă pentru trecerea neființei în împărăția lui Hades. În viziunea homerică, omul trebuie să cutreiere o topografie sfântă, cu ajutorul divin, pentru a ajunge la porțile tărâmului morții, aflat la capătul Oceanului. El trebuie să facă sacrificii pentru a îndupleca divinitățile htoniene. Divinația devine scopul decensus ad Inferos. Toate provocările pe care Odiseu le-ntâmpină pe parcursul călătoriei sale spre Infern, locul de unde află drumul uitat spre Itaca, alcătuiesc motivul drumului inițiatic esențial pentru formarea și maturizarea personajului: Oprește-ți vasul pe Ocean și du-te/ Tu singur în locașul trist și umed/ Al zeului în iad. Piriflegèton/ și brațul apei Stixului, Cocitul,/ Acolo curg în Aheront. O stâncã/ Stă la-mbucarea celor două râuri/ Clocotitoare. (Odiseea, X, 688-702 ): Ajunserăm la capătul de ape/ Pe-afundul Ocean, unde-i cetatea/ Poporului cimerian, de-a pururi/ Învăluit în ceață și-ntuneric,/ Că-n veci nu-l vede luminosul soare,/ Când el spre cerul înstelat se suie/ Și spre pãmânt la vale se coboarã,/ Ci beznă urgisită cotropește/ Pe bieții muritori. Sosind acolo/ Cu vasul, poposirăm. (Odiseea, XI, 16-25)
Literatura latină
În literatura romană, călătoria în Infern este înfăptuită de Eneas în cartea a VI-a a epopeii lui Vergiliu. Eneas ajunge la Cumae și se îndreaptă spre peștera Sybillei, profeteasă a lui Apollo Delianul. Aceasta îl călăuzește prin densa ferarum, sub lumina lunii pe drumul spre porțile Infernului cu scopul de a afla informații prețioase legate de destinul său glorios: Ibant obscuri sola sub nocte per umbram/ perque domos Ditis uacuas et inania regna; (Singuri prin noapte, ascunși de-ntuneric pășeau mai departe:/ Al neființei sălaș pustiit, ținuturi deșarte.) (Eneida, VI, 268-269) Singuri, în întunecime, pășesc ei tot-nainte,/ străbat cuprinsuri în ruine/ și tărâmuri pustiite,/ în acea noapte-ntunecată. (traducere proprie)
Eneas coboară în Infern pentru a se întâlni cu năluca tatălui său, Anchise, care îi dezvăluie destinul măreț care îl așteaptă în Latium și gloria pe care urmașii săi, romanii, o vor avea. Și în viziunea vergiliană este prezent sacrificiul făcut în onoarea ființelor htoniene, pe care acesta le înduplecă pentru a putea intra pe tărâmul întunecat al neființei. Eneas găsește Creanga de Aur și ucide animale negre în cinstea divinităților subpământene. Accesul în lumea de dincolo se face prin antreul în care sălășluiesc monștrii și creaturi hidoase ale Răului: Luctus – Durerea, Curae – Temerile, Morbi – Bolile, Senectus – Bătrânețea, Metus – Teama, Fames – Foamea, Egestas – Sărăcia, Letum – Moartea, Labos – Munca, dar și Himerele, Braeus cel cu o sută de brațe, Gorgone, Harpii și Eumenidele – Furiile: Înaintea intrării în Orcus, dincoace de gard,/ Au așezare Jalea și Grija ce sufletu-l ard,/ Stau mai încolo palide Boli, Bătrânețea amară,/ Frica și Foamea cea rea, ce-atâtea inimi doboară;/ Mai urmează și Sărăcia cea rușinoasă,/ Moartea și Suferința cu înfățișare hidoasă;/ Vine-apoi Somnul care cu Moartea se înrudește,/ Tot așa cu Plăcerea ce mintea o zăpăcește. (Eneida, VI, 273-281)
Cu ajutorul lui Charon, păzitorul peste fluvii, căruia îi arată Creanga de Aur, Eneas trece cele patru fluvii care îngrădesc Tartarul: Acheron, Cocytus, Styx şi Lethe. El trece de Cerberus și ajunge în Infern. Vergiliu conturează o reprezentare a felului în care sufletele celor morți sunt repartizate – cei răi pătimesc în Tartar, cei buni pe Câmpiile Elizee.
Deși infernul vergilian păstrează compoziția lineară și haotică, alcătuită din peisaje aleatorii întunecate, asemănătoare cu cel homeric, Eneida poate fi considerată primul ghid al lumii de dincolo, datorită descrierilor detaliate, a menționărilor numeroase ale personajelor mitologice și, totodată, datorită locului fix, identificabil al intrării Infernului – la Cumae. Vergiliu oferă o imagine identică a tărâmului lui Hades și prin ochii unui țânțar, în poemul Culex.
Dante, Divina Comedie
În Divina Comedie de Dante este prezentată o frescă individuală a Infernului, organizată, prin care se ironizează locuitorii tărâmului, evidențiind chinurile prin care păcătoșii vor trece în urma necinstirii vieții. Dante îl ia drept călăuză prin sumbrele locuri ale infernului pe Vergiliu, tocmai pentru valoarea semnificativă pe care opera poetului latin o are. Comparativ cu predecesorii săi, Dante combină viziunea greco-romană cu cea creștină. Structura lineară a tărâmului fără timp și lumină este înlocuită cu cea concentrică, coperniciană – cele nouă inele ale lui Dante. Cele nouă niveluri ale Infernului sunt clasificate, sufletele celor morți nu mai sunt repartizate în două mari grupe, echivalente cu Raiul și Iadul, ci, în funcție de gravitatea păcatului comis pe unul dintre niveluri. Dacă Infernul homeric și vergilian era o combinație de imagini haotice, lacuri și elemente geografice între care nu exista nicio legătură, torturi înspăimântătoare și monștrii hidoși, care nu avea reguli spațio-temporale, Infernul lui Dante – reprezentarea creștină – are un caracter verosimil, fiind organizat, centrat, repartizat, selectat, având o ordine geometrică și temporală exemplară.
Doris Lessing, O coborâre în Infern
Credințele și cunoștințele greco-romane au influențat și influențează operele de artă – opere literare, dramatice, vizuale etc. Odiseea lui Homer a reprezentat un punct de plecare și inspirație pentru Vergiliu când a întocmit opera sa consacrată, Eneida. Eneida a stat la baza creării Infernului lui Dante, acesta folosindu-se de călăuzirea lui Vergiliu în scrierea sa. Influențe ale celor trei opere se regăsesc într-o interpretare contemporană a celor trei Infernuri, O coborâre în Infern de Doris Lessing. Personajul principal din O coborâre în Infern, profesor de limbi și literaturi clasice, Watkins, este un fel de Odiseu-Eneas. Acesta călătorește pe mare și, îndrumat de un delfin, coboară într-un Infern aproape identic cu cel dantesc. El este martor la selecția sufletelor, torturi și pedepse cutremurătoare și ritualuri sângeroase. Toate aceste aventuri fiind, însă, rezultatul devastator, tragic și real al bolii mintale.
Dacă Infernul în literatura clasică și cea laică înfățișază materializarea unui spațiu al Răului, oferindu-i acestui topos coordonate geografice autentice, caracteristici și imagini detaliate, personalități din credința greco-romană și creștină, pentru a-l face cât mai veridic, Infernul lui Lessing este o adunătură de elemente care se petrec în mintea personajului. De data aceasta, drumul inițiatic nu mai are rol de cunoaștere și evoluție ca în cazul lui Eneas sau Odiseu, ci de autodistrugere, Watkins purtând cu sine propriul său Infern. Astfel, Infernul poate fi, atât un loc fizic, concretizarea Răului în care psyche-ul își găsește liniștea meritată, cât și un topos fără consistență și formă, materializându-se doar la nivelul subconștientului individului, pentru distrugerea de către sine însuși, ca rezultat al unei boli mintale.
Literatura română
În literatura română, motivul literar al drumului inițiatic și cel al coborârii în Infern sunt prezente în basmele populare și culte. În Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă, personajul principal parcurge un drum de inițiere – pădurea în care se întâlnește cu Spânul. Motivul decensus ad inferos apare în momentul în care Spânul îl convinge pe fiul de crai să coboare în fântână, aceasta echivalând cu moartea fiului de crai și nașterea unui alter ego al acestuia ca sluga Harap-Alb.
În concluzie, fascinația omului pentru necunoscut, și în special existența post mortem, a determinat nașterea unor opere excepționale care continuă să influențeze generațiile.
Bibliografie
Eneida. Editura ART. Traducere de Ecaterina Andreica
BREMMER, Jan N. Descents to the Underworld from Gilgamesh to Christian Late Antiquity
CHIŞ, Silviu. Observatii asupra „geografiei funerare” în opera lui Vergilius
CRĂCIUNESCU, Adina. Imaginarul poetic al coborârii în Infern. O privire diacronică
DUDĂU, Alexandru. În marginea unor aspecte ale scenariului inițiatic din „Eneida VI”
GEE, Emma. Mapping the Afterlife: From Homer to Dante
GRIGORAȘ, Emilia. Perenitatea unui motiv literar: Coborârea în Infern
MORARU, Adrian. Imagini ale Infernului în gândirea antică
HOMER, Odiseea. Traducere de George Murnu
RADU, Gabriela. Rituri funerare la romani. Eneida
UNGUREANU, Cristian. Elemente de discurs religios în traducerile romaneşti ale Paradisului dantesc, Iaşi, Editura Sapientia, 2016
