Dor

Plimbându-mă singură prin pădurile orașului părăsit de oameni veseli, privesc cerut acoperit cu cenușă si observ că nu eram singura care admira împrejurimile. Venus, alintat de Eminescu ca Luceafăr, se uită în ochii mei adânci și plini de lacrimi. Era singur. Oare, fiecare stea din univers erau singure? Atunci când te gândești la milioanele de stele din universul infinit, înțelegi că ele sunt împreună: oare chiar așa e?

Luceafărul le așteaptă pe surorile lui să se trezească pentru a fi admirate de noi  simpli spectatori la emulsia luminilor din fiecare seară.

Aud sunetul sedativ al râului în care obișnuiam să mă scald în tinerețe și tot ce înțelegeam erau suspinele neliniștite ale pietrelor care erau mângâiate de apa rece și învolburată. Îmi întind mâna și iau o pietricică de mărimea unei lacrimi și o aduc la ureche: era udă chiar și după ce am încălzit-o între palmele mele călduțe. Aud suspine de durere și rugăminte de la ea.

-Te rog, vreau să fiu liberă! Spune ea plină de amărăciune.

O arunc departe în iarba înaltă care dansa cu vântul. Atunci, suspinele pietrelor din apă se transformă în jale.

Nu le era frig? De ce plâng din ce în ce mai tare? Oare, era pentru că le-am despărțit de un prieten de-al lor?

Venus plângea.

Ignor posibila greșeală făcută. Vântul bate din ce în ce mai tare, aducând cu el un pui de căprioară.

-Ajută-mă, nu știu unde este cerbul.

-Cerbul?

-Tatăl meu. Acesta s-a luptat cu un lup în inima pădurii și am fugit, îmi era frică.

Lacrimile sărate ale puiului de ciută îi luminau ochii dar îi întunecau fața. I-am făcut semn să se așeze lângă mine. Acesta și-a aruncat încrederea în brațele mele străine și s-a asternat lângă corpul meu cald.

Privesc spre cer: Venus nu strălucea la fel de tare precum o făcea acum câteva minute. M-am lăsat înecată în gândurile mele până când puiul de căprioară a adormit. Acesta și-a rezemat capul de mâna mea: blana acestuia era fină și se camufla perfect cu anotimpul răcoros al anului.

Urlete. Se aud urlete.

O negură se apropie rapid de mine și de nefericitul pui. Mi-am întors privirea către copaci și tot ce am zărit au fost două lumini roșiatice precum sângele păcătoșilor. O voce groasă îmi vorbește:

-Nu ne-am mai văzut de mult, muritorule. Puiul merită să moară. Nu poate trăi fără un tată alături de el. Este o ființă slabă și nesemnificativă pentru o pădure ca aceasta.

-Cerbul o să se întoarcă.

-Acest cerb? Spune ființa aruncând un cap jumulit cu coarnele roase. Dă-mi puiul. Uite-te la el, tremură de frig și cu tine, care voiai să îl aperi.

Mă uit din nou la Venus și strălucea precum soarele. Voia să îl ucid? Să îl apăr? 

Ființa se apropie de fața mea. Îmi miroase părul spunându-mi cât de prețioasă îi sunt. Minciunile frumoase mi se păreau seducătoare. Sunt un simplu om. Mă uit în ochii lui și îi mângâi blana neagră și deasă: nu voiam să mă despart de el.

-Alege, eu sau puiul. Trebuie sa faci un sacrificiu pentru a schimba viitorul.

Flăcările obrajilor sunt stinse de lacrimi,lacrimi de durere. Una dintre ele reușește să atingă blana puiului de căprioară, trezindu-l din somnul liniștit.

În clipa aceea,lupul voia să pună capăt timpului pierdut, dar îl împing pe căprior spre libertate. Acesta fuge, urlând după tatăl său decedat.

-MURITORULE! Spune-mi, cum se simte o inimă frântă? Spune lupul, străpungându-mi inima cu colții lui galbeni.

Cad pe pământul rece și uscat. Lupul se așează lângă mine și îmi șoptește la ureche “În sfârșit, îți este frică de mine, Muritorule.” Îmi îndrept privirea către cer, îl cautam pe Venus. 

Venus nu mai strălucea. Lumina lui se stinsese precum un chibrit lăsat în vânt. Venus era speranța mea? 

Venus era oglinda sufletului meu?

Eu eram Venus?