Walkman

Închise ușa în urma sa. Oftă. Își desfăcu cravata cu mâinile tremurânde. Era extenuat. Obosise, și nici măcar nu depuse cine-știe-ce efort. Își trecu degetele prin firele răzlețe de păr. Se duse în bucătărie.

Apartamentul era o locuință mai puțin decât modestă; era minusculă și jegoasă, plesnea de obiecte inutile uitate în cele mai nepotrivite colțuri (uite colo un ciorap, aici un polonic, dincolo o cutie cu șuruburi, și din-coace hârtie creponată).

Se opri la masa din bucătărie, aplecându-se peste turnul diform de tacâmuri și castroane (nu-i plăcea cum arăta mâncarea în farfurie, de aceea nu deținea niciuna curată). Își turnă sifon; luă o gura și lăsă paharul pe masă, între altele pe care le părăsise mai demult.

Nicicând nu se gândise că avea să ajungă așa cum ajunsese; mă rog.

Era și el un om ca toți oamenii. Nu se trezea nici la prima, nici la a doua alarmă, ci întotdeauna la a treia. Se ridica din pat; ca un pește pescuit. Își târâia picioarele până în baia cu podeaua-n carouri albe și negre; unde stătea chiar acum.

Baia era cât un pătrățel format din patru pași. Minusculă, într-adevăr. Deschise robinetul și se privi în oglindă. Parcă îmbătrânise; avea cearcăne; era nebărbierit; și cu toate acestea, colega strident rujată și mereu parfumată (într-o manieră, aproape, ridicolă) îi acorda o atenție specială – probabil pentru că era foarte înalt. Se spălă pe mâini. Cămașa udă de la transpirație se lipea de piele; și-o dădu jos.

Era un biet funcționar. Un biet funcționar prost plătit: atât de prost plătit, încât nu avea  ce mânca (nu că îi era prea foame); atât de prost plătit, încât trebuia să își coasă cămășile, să își peticească pantalonii; atât de prost plătit, încât ciorapii lui aveau găuri; atât de prost plătit, încât era silit să locuiască singur într-un cămin de nefamiliști. Și peste toate astea adunate – ca  pe o grămadă imensă de gunoi – se îngrămădea interacțiunea cu ceilalți colegi, oameni. Așa e, da! Nu era destul de bine plătit ca să suporte ifosele ridicole ale colegilor săi nerozi, ca să îl suporte pe X, pe Y și, în niciun caz, avansurile colegei rujate ce îl etichetase conform unui stereotip pervers, rușinos.

Se uită la reflexia lui din oglindă. Stătea așa: părea bătut de soartă și de vânt, îndoit de chinuri și de uragane, mușcat de eșecuri și ape. Într-un fel, așa era. Studiase, învățase pentru „a-și depăși condiția”, pentru „a deveni mai bun decât tata”, și – nici el nu știe cum – ajunsese mai rău decât el. Ajunsese să ștampileze chitanțe pentru o firmă ce se ocupa cu prelucrarea hârtiei creponate. Hârtie creponată! Absolvise un liceu prestigios, terminase o facultate bună

– Dreptul! – ca să vândă hârtie creponată!? Nu se poate!

Era singur. Nu avea prieteni, familie, nu mergea la petreceri sau la întrunirile angajaților, nu ieșea la întâlniri. Îi disprețuia pe toți; în special pe colega prost rujată și parfumată. Rutina sa consta în: acasă, serviciu și din nou acasă. O dată pe lună mergea la cinematograf. Iubea filmele! Intra prin spate: deschidea ușa mare și se strecura în întunericul sălii, se așeza pe un scaun oarecare și se uita la un film oarecare. Alteori (când voia să se uite la unul anume) își cumpăra bilet. Îi plăceau Balanța și Casablanca. Asculta John Lennon.

Când avea mai mulți bani la el, se oprea la cofetărie și își cumpăra o savarină. O mânca încet pe o bancă în parc, privind lacul, ascultând Imagine la Walkman-ul primit în tinerețe. Avea casetă.

Se uită în oglindă. Își privea trăsăturile atent, precum un critic de artă studiază un tablou contemporan, imposibil de descifrat. Nu acordase prea multă importanță felului în care arăta. Nu se considerase niciodată urât, dar nici de o frumusețe aparte. Acum, contemplându-se, ajunse la concluzia că dacă s-ar fi îngrijit mai mult (dacă ar fi folosit creme, măști faciale și castraveți) ar fi făcut ravagii printre exemplarele sexului feminin; un adevărat Don Juan. Însă, el nu era niciun Don Juan, ci un bărbat schilod, nebărbierit, ale cărui trăsături începură să pălească. Era un chip pe care îl vedeai pe stradă și pe care îl uitai la fel de repede precum treceai pe lângă el. Era conștient de asta. Degetele încleștate de chiuvetă se albiseră. Broboane de sudoare se scurgeau de pe tâmple. Își coborî privirea: se uita la picioarele-i goale. Era frig, gresia era rece, picioarele înghețaseră. Își mută privirea. Se mai uită o dată în oglindă. Se lăsă pe vine, se sprijini de chiuvetă, se așeză pe jos, rezemându-și capul de podea. Suspina. Respira. Plângea.

Era un ecosistem. Văzuse asta. Ochii săi albaștri erau galaxii. Când îi închidea, nervurile vinete fremătau ca fulgerele ce spintecă cerul. Linia părului se pierdea precum o potecă printre firele mari de iarbă. Bărbia și obrajii erau acoperiți de puncte minuscule, de firicele de iarbă închise la culoare ce se strecurau cu greu prin zăpada groasă. Gâtul, cu mărul lui Adam, era, de fapt, o creangă noduroasă. Firele de păr de pe piept se aplecau în vânt ca tufișurile. Liniile diforme ale burții puteau fi ușor confundate cu niște pietre puse unele peste altele. Spatele era acoperit de stele ce formau constelații: de la ceafă în jos era Carul Mare, între coaste Lebăda și de o parte și alta a mijlocului, ca niște străjeri, Ursa Mică și cea Mare. Coloana vertebrală ieșea în evidență, tulpina țepoasă a unui trandafir uscat. Palmele erau frunze, brăzdate de nervuri ce ascundeau secretele viitorului și trecutului. Buricele degetelor erau copaci tăiați, inelele răsucindu-se spre nicăieri. Mâinile, ușor strânse, nu erau mâini, ci ciuperci uscate. Venele se mișcau precum râurile, pe sub pielea fină, palidă, gălbicioasă. Pielea de pe picioare semăna cu o coajă a unui măr strivit. Degetele de la picioare cu tuberculi.

Și el stătea acolo, pe jos. Era totul? Nu era nimic? I se părea că în el pulsează viața: simțea fiecare nerv cum tremura, fiecare mușchi cum se încorda, își auzea inima izbindu-se de piept, stomacul cum mormăia nemulțumit, oasele trosnind. Și toate aceste sunete ale organismului uman se amestecau haotic, amețitor cu suspinele vântului, cu aplecările ierbii și foșnitul frunzelor, cu trilurile păsărilor și murmurul apelor. Iar în liniștea mormântală din baie se afundau unele peste altele toate aceste șoapte din interiorul său, și de afară (claxoanele, sirenele, râsetele și înjurăturile), creând un G din ființa lui. Toate acestea se aglomerau în cutia-i craniană și îi creau iluzia că el este centrul de greutate al unui triunghi, că el, prin ființă, este centrul lumii. Toate drumurile duc la Roma, el fiind Roma. El fiind totul.

Totul, totul.

Roma, Roma.

*

Se trezi în pat, între cearșafuri, îmbrăcat în pijamaua sa în carouri. Capul îi vâjâia.

Avusese un vis ciudat. Se făcea că el e Roma, că el e Întregul și Universul. Auzi tu? Se ridică din pat, se duse la bucătărie și bău restul de sifon din pahar. (Nu mai era sifon, ci apă plată cu un gust bizar). Oare când pusese sifonul? Nu își mai amintea. Iată pe jos cravata pe care o purtase la muncă. Se duse la baie; pe gresia rece stătea nemișcată (așa cum fusese aruncată) cămașa udă de la transpirație. Trecu pe lângă ea, fără să o ridice. Dădu drumul la robinet; puse pasta pe periuță; începu să se spele pe dinți. Se uita la el cel din oglindă și frânturi din vis se strecurau în mintea-i amorțită: galaxii, fulgere, potecă, iarbă în zăpadă, creangă noduroasă, tufișuri, pietre, stele, frunze, copaci, ciuperci, râuri, măr strivit, tuberculi. Și el. Liniște. Și întuneric.

Scuipă.

*

Ieșise din bloc. Trecu pe lângă oamenii de pe pasarelă, trecu pe lângă stație unde îl aștepta autobuzul. Avea căștile de la Walkman pe urechi; asculta Jealous Guy. Îi plăcea John Lennon. Era îmbrăcat într-o pereche de raiați maro și un palton șifonat negru. În mâna dreaptă își ținea servieta, și ea închisă la culoare.

Mergea pe jos. Muzica îi cânta în urechi, despărțindu-l de restul.

Trecu de sediul firmei. Colega rujată, stătea în fereastră. Îl văzuse. Chipul ei se luminase (pentru o fracțiune de secundă). Își aranjă buclele castanii și ieși din clădire ca să îl întâmpine – toc! tac! toc! Zâmbetul i se șterse când el trecu pe lângă ea, de parcă n-ar fi văzut-o. O lăsă în urmă, cu pletele-i castanii în vânt, cu ochii negri înlăcrimați și cu privirea urmărindu-i pașii lui hotărâți. Oare unde se ducea?

Mergea pe jos. Era ceva în ochii săi ce îi făcea pe ceilalți pietoni să își întoarcă după el capul. Să se holbeze. El înainta.

Se îndepărtă de oraș. Trecu de calea ferată. Ajunse pe un drum pustiu, ce semăna cu unul de țară. Îl tăie, luând-o tot înainte prin firele imense de iarbă, prin câmp. Copacii și tufișurile din depărtare erau albastre. Stâlpii de telegraf, din lemn.

Vântul începu să bată. El se opri. Își întoarse trunchiul, privind înapoi. Nu mai vedea niciun zgârie-nor din sticlă, nicio turbină, niciun bloc, nicio cupolă. Se îndepărtase.

Respir ca tine, te privesc. Ai impresia că-ți vorbesc, că te ascult, că-ți zâmbesc. Nimic din mine nu e aici, numai o carcasă, pe care o crezi reală. Vie.

Nu sunt aici, deși mă vezi.

*

Colega rujată cu părul castaniu și ochii negri nicicând nu-l mai văzuse de atunci. Uneori avea impresia că îi zărește chipul în vitrine, în luciul apei, printre stele. În oglindă.

Ea se căsătorise cu un notar. Avea copii. Trăiau într-o casă cu încălzire în pardoseală de pe strada M. Mergea în fiecare miercuri în parc cu copiii și o dată pe lună la salonul de înfrumusețare unde își vopsea firele albe în nuanțele castanii. Și, uneori, poate în cele mai reci nopți, se gândea la chipul lui, la ochii albaștri, la el. Avea impresia că e privită, că el o vede.

Într-o zi, cineva îi lăsă în pragul ușii, pe preșul „Welcome”, o cutie din carton cu o etichetă mare roșie, în franceză. Fragile. O deschise: în cutie era un Walkman vechi cu trei casete. Imagine, Balanța și Casablanca. Atât. Niciun bilet, nicio vedere.

Nimic!

-Briana Popa-