Un an de odihna și relaxare
Având în vedere situația în care se află lumea acum, cred că este cinstit să spunem că unii dintre noi suntem epuizați de fiecare lucru minuscul și de lumea din jurul nostru. Eu însumi ca adolescentă, îmi petrec cea mai mare parte a timpului înconjurată de alți adolescenți așa că pot spune că majoritatea generației noastre a pierdut, nu chiar toată dar cea mai mare parte din speranța pe care o aveam. În aceste vremuri, cei mai mulți oameni ar alege să consume forme de mass-media care nu se învârt în jurul vreuneia dintre problemele legate de viață și gândurile stresante. Dacă ești unul dintre ei, nu citi această carte.
În calitate de cititoare frecventă, știu deja ce tip de cărți îmi plac iar „Un an de odihnă și relaxare” de Ottessa Moshfegh a fost în fruntea listei mele „De citit” de când a apărut. Sunt mai atrasă de cărțile bazate pe personaje decât de cele bazate pe acțiune, așa că o carte despre călătoria unei fete de 20 de ani și ceva care vrea să doarmă un an întreg este exact pe gustul meu. Evadarea pe care o aleg nu implică povești de basm sau heroine distopice (doar ca mi-aș dori să fie așa pentru că par atât de distractive pentru alții). Modul meu de a face față gândurilor îngrozitoare care mă acaparează în fiecare zi este să văd (sau ar trebui să spun mai bine că citesc) alți oameni care se descurcă la fel de mizerabil ca mine, probabil pentru a-mi aminti că nu sunt singura care se simte așa. Acestea fiind spuse vreau să vorbesc despre luptele interioare personajului principal, cât de insuportabilă este și de ce relaționăm cu ea.
Privilegiul pe care îl are de a fi o fată bogată, drăguță și slabă care trăiește în inima orașului New York nu numai ca nu rezonează cu audiența cărții dar ridică și întrebarea: de ce simte protagonista că viața o sufocă? Aceasta remarcă în mod constant cum oamenii sunt geloși pe ea, își înjosește prietena ei bulimică (și aș putea adăuga că este singura ei prietenă) și se plânge de slujba ei bine plătită într-o galerie de artă faimoasă. Cu toate acestea, nu am putut sa o urăsc. Nu-mi place de ea sigur, dar simt nu ura profundă pe care aș simți-o în mod normal pentru o persoană ca ea. Pe măsură ce citești mai mult începi să înțelegi de unde vine personalitatea ei. Bineînțeles că nu accept niciuna dintre acțiunile ei, dar măcar am ajuns să văd motivul. Părerea mea: s-a săturat de toate interacțiunile pe care le avea unde trebuia să se prefacă, de toate emoțiile urâte pe care trebuia să le ascundă. Este obosită.
Din punct de vedere personal înțelege cum este să te simți ca o bucată de carne fără viață, ca un cadavru – din cauza consumul excesiv al lumii exterioare. Speră că până la sfârșitul anului ei de odihnă va deschide o nouă ușă, o nouă viață o așteaptă în fața ei precum apăsarea unui buton pentru a face toate coșmarurile să dispară. Cred că cei mai mulți dintre noi au această abordare pe căile vieții noastre și de multe ori sperăm că făcând o mică schimbare (în cazul acestei cărți, nu atât de mică) percepția noastră despre lume se va schimba. Personal, pot spune doar că această “schimbare” nu rezistă mult timp.
Tot ceea ce a rămas de spus despre această carte este că prezintă o abordare intriganta și proaspătă a problemelor de sănătate mintală și o lectură îngrozitoare dacă vrei să citești ceva care să-ți facă inima caldă de fericire. În ceea ce privește oamenii care sunt interesați de ea vă rog să rețineți că, cu siguranță nu este pentru toată lumea dar este o perspectivă interesantă si destul de fascinantă asupra oamenilor care se află într-un loc asemănător cu protagonista noastră.
