Reprezentarea Feminină în Lumea Performance-ului

   Conceptul de „Performance art” a ajuns în atenția publică în jurul anilor  1970, perioada în care mișcările feministe au luat amploare în întreaga lume. Performance-ul are la bază adaptarea, în spațiu și mișcare, unei idei artistice create/ă de o persoană cu o viziune abstractă asupra anumitor aspecte ale societății. Mai mult, acesta îmbină mai multe elemente din arta spectacolului și a muzicii. Rareori, reflectă asupra subiectelor de ordin politic, religios sau științifico-fantastic. 

    De-a lungul timpului, acest nou concept artistic a prins rădăcini și în fostele țări socialiste din Europa, precum Ungaria, Rusia, Slovacia și, în final, România. Pe măsură ce ne documentam despre acest subiect, am remarcat mai mulți reprezentanți de sex masculin, ca John Cage, Dennis Oppenheim și Leroy Anderson, însă ne-au impresionat câteva exemple de performance-uri inițiate de artiști femei, ce și-au pus amprenta asupra industriei: 

    Marina Abramović 

   În performance-ul ei din 1975, denumit „Art must be beautiful… Artist must be beautiful”, Abramovic își depășește limitele fizice și psihologice descriindu-și spectacolul astfel: „Îmi periez părul cu o perie de metal în mana dreaptă și, simultan, îmi pieptăn părul cu un pieptene metalic ținut în mâna stângă. În timp ce fac asta, repet cu voce tare: „Arta trebuie să fie frumoasă… Artistul trebuie să fie frumos” până îmi distrug părul și fața.”  

   Descrierea tehnică a acestui act artistic se rezumă la relația dintre privitor și artistă, întrucât cea din urmă se află în dreptul unui perete alb. La început, aceasta își perie părul într-un ritm lent și pe măsură ce performance-ul avansează și fraza principală este repetată, gesturile ei devin din ce în ce mai agresive și ajunge să își maltrateze părul. 

YOKO ONO 

   În 1964, a lansat una dintre cele mai importante performance-uri pe care le-a inițiat din proprie imaginație și  experiență. Își începe actul stând de una singură pe scenă, îmbrăcată în cel mai bun costum al său, având niște foarfece în fața ei. Audiența a fost înștiințată că poate participa la dinamica spectacolului, luând foarfecele și tăindu-i o parte mică din îmbrăcăminte, pe care apoi să o păstreze. S-au remarcat mai multe tipuri de persoane, printre care unii mai îndrăzneți decât alții. Scopul artistei a fost să descopere intențiile ascunse ale persoanelor din public. 

ADRIAN PIPER 

   Subiectul ei de interes a fost existența sa ca femeie și, totodată, persoană de culoare în societate. Adesea, performa în spații publice, mai exact străzi aglomerate și metroul din New York. Una dintre ideile sale a fost „The Mythic Being”, în  1973, când s-a deghizat cu o perucă și o mustață, mergând pe străzile din New York, rostind, cu tonul sau înalt, câteva fraze din jurnalul ei. Prin acest experiment, a vrut să evidențieze contradicția dintre vocea și aparența sa, ceea ce a făcut-o să se remarce printre trecători. 

Articol realizat de Izak Maria și Ionescu Alexia <3.