O perspectivă diferită…

Într-o realitate înflorită din sămânța vulnerabilității absolute, a emoției neviciate, a frumuseții inalterabile și a perfecțiunii inexprimabil de fanteziste, exista o fetiță înfricoșată de haosul indestructibil care dăinuia în sufletul său bulversat. Miile de asteroizi înflăcărați care, cu cât se apropiau de autocunoașterea incoruptibilă, o străpungeau cu sentimente nemărginite de neputință spirituală, de nesiguranță, de confuzie, miliardele galaxii învăluite de materie inexpresivă, planetele aliniate pentru a trasa o traiectorie ideală către o existență anostă, insignifiantă creau, în întreaga sa ființă, imaginea unei siluete proiectate de Universul necruțător și obiectiv care emana o forță întunecată, incontrolabilă a sinelui. Fetița, cu fiecare secundă risipită, urma să dispară în inexistență, în necunoscutul nedefinit.

Din momentul nașterii sale, aceasta a fost unică, diferită de orice alt copil introdus în lumea posibilităților nemăsurate și a necunoscutului indescifrabil. Fata se născuse cu o înfățișare rigidă care nu îi permitea să se manifeste prin intermediul expresiilor faciale, ale sentimentelor profunde și ale emoțiilor intense. Nu avea posibilitatea de a zâmbi, când era încântată în urma unui vis măreț care fusese îndeplinit prin caracterul său ambițios și perseverent. Nu plângea când sufletul său era imperceptibil de îndurerat, nu își revela principiile, valorile morale și gândurile tainice, întrucât nu deținea capacitatea de a se înfățișa vulnerabilă sinelui, dar și celor care se regăseau în viața sa. Își înăbușea trăirile, iar personalitatea sa autentică dispărea în imperisabilul gol al morții eterne. Astfel, emoțiile sale se revărsau în inexpresivitate, vidul îi curgea prin vene, devenind o bombă care aștepta să explodeze și să se deterioreze în infinitul și enigmaticul Cosmos.

Mama sa i-a oferit numele Ignota, cuvânt care semnifică necunoscutul, imposibilitatea de a descoperi inima fiicei sale pe care o prețuia și o ocrotea necondiționat. Cu fiecare zi, o nouă încercare de a rezolva blocajul emoțional al fetei era în zadar. Dorința oamenilor de a-i stârni o reacție, de liniște sufletească sau de furie înfometată, de fericire copleșitoare sau de tristețe insuportabilă, ajungea într-o direcție fără destinație cu priveliște răvășitoare. Oamenii dragi acesteia au acceptat destinul său neînduplecat și întotdeauna ofereau explicații elaborate prin care copilul nu era ignorant sau nerespectuos, ci le argumentau oamenilor, cu durere sfâșietoare, că “poartă o mască rigidă pe chip care îi trădează sentimentele sale pure și intense”.

Aceasta nu conștientiza că viața sa era pictată în nuanțe obscure de gri și negru, că tabloul său nu este creat din culori agresiv conturate, din forme abstracte și complexe. Considera că stăpânește o pensulă și, dacă desenează, nu are importanță sau semnificație emoția transmisă de pictura realizată. Micimea sufletească ardea, epuiza și ultima scânteie de umanitate a spiritului său. Ignota se exprima într-un mod înspăimântător de tehnic: “Emoția definește slăbiciunea sinelui, vulnerabilitatea care batjocorește inima ce își conturează dorința arzătoare de a destăinui scopul insignifiant și irelevant al bătăilor sale intermitente. Aceasta creează iluzia fantasmagorică a unei existențe căreia i se oferă contur prin crearea de visuri înălțătoare și idealuri care, de fapt, sunt amăgitoare, epuizante, nesatisfăcătoare într-o lume în care corupția, ignoranța, superficialitatea, aversiunea și prejudecata dețin controlul. Să simt? Să râd? Să plâng? Să fiu vulnerabilă și să-mi împărtășesc obiectivele irealizabile? Aleg să fiu realistă și să accept lumea imorală în care trăiesc, decât să depun un efort inexplicabil de istovitor pentru a înrădăcina mesajul iubirii oneste și al acceptării de sine, al credinței statornice, al speranței netăgăduite și al bunătății nemărginite, când au fost create miliarde de oameni care pot simți cu adevărat intensitatea vieții și pot influența omenirea spre o gândire morală, absolut conștientă de nenumăratele mijloace prin care să creeze o lume mai bună, mai simțitoare, mai sigură. Ce semnificație reprezintă ideea profundă de a greși constant? Care este scopul de a experimenta, în nenumărate momente, pentru a-mi descoperi o cale care este, de altfel, enigmatică și care poate reprezenta cărarea greșită ce, odată cu contopirea nisipului, a prafului, a gropilor interminabile și a obstacolelor imprevizibile, să existe probabilitatea să nu mă înalțe spre bolta infinitului, să nu mă poziționeze deasupra oricărui plan pământesc care onorează divinitatea infailibilă? Nu există cazul ireproșabil în care aș putea să dețin controlul și să mă limitez doar la a exista? Nu mă voi lăsa înfrântă de destinul indestructibil și de taina neinteligibilă a nemuririi sufletului! Ceea ce definește caracterul reprehensibil al fatalității incoruptibile este orgoliul omului de a evolua, de a-și dezvolta gândirea abjectă a descoperirii profunde a unei esențe superioare care își creează impresia deplorabilă că are capacitatea de a sfida taina intangibilă și incontrolabilă a vieții.”

Părea că, în curând, sufletul său vă fi pierdut în întunericul rece și indiscernabil, fiind azvârlit în marea nimicnicie.

Însă, într-o zi, destinul lui Ignota a înflorit. Aceasta se privea în oglindă și încerca neîncetat să observe masca sa lipsită de emoție firească, de reacție spontană. Încerca să simtă, să își creeze o perspectivă diferită asupra vieții, să înțeleagă importanța și însemnătatea vulnerabilității, a gamei diversificate de trăiri și experiențe benefice regăsirii sinelui, a conturării unei lumi create din imaginație, fantezie, visare, care să poată deveni o existență veridică. Castelul sufletului său îi putea ascunde sentimentele sincere și profunde, putea ține captiv actul curajului de a împlini mărețele visuri sau putea concretiza oportunitatea de a transforma basmul în realitate pură, de a-și descoperi adevăratul sânge regal, valoarea existenței sale și datoria de a-și îndeplini responsabilitatea de a fi regina propriului destin, de a comite acțiuni și de a lua decizii care să îi inunde existența de fericire adevărată, de pace sufletească. Așa încerca Ignota să abordeze emoțiile. Dorea să nu le mai ferece într-o cameră a castelului. Începea să se maturizeze, simțea nevoia ireductibilă să iubească, să se îndrăgostească, să râdă, să plângă, să fie mărinimoasă, să ia hotărâri nesigure cu privire la ceea ce îi transmit sentimentele sale, să evolueze spiritual… doar să simtă că trăiește intens. Emoțiile fetei erau indispensabile pentru hrănirea sufletului care se confrunta cu dorința incontrolabilă de a desluși originea zbuciumului interior ce perturba forța existențială și de a-și valorifica destinul conturat din forme indiscernabile ale neinteligibilului abstract. Inima acesteia, care pompa intermitent, reflecta principiile și perspectivele integre, ferecate în palatul situat într-un ținut îndepărtat, de data aceasta, dorind să-l protejeze de acea pădure înăbușită de spinii imoralității, ai aversiunii și ai ignoranței și să îl transforme într-un sanctuar divin al sentimentelor pure. Aceasta se străduia neîncetat să fie vulnerabilă, să fie sensibilă, să stârnească o reacție, dar nimic deosebit nu se întâmpla…

Devenise așa de frustrată… Dar cum de putea să simtă frustrare, fierbințeală la tâmple, cum îi curgea furie prin vene? A început să izbucnească în lacrimi, să simtă durere, tristețe, neputință. Dar, de fapt, ea nu putea recunoaște și deosebi trăirile… Dacă acelea erau, de fapt, lacrimi de fericire care curgeau pe obrazul său înfierbântat? Dobândise capacitatea să se exprime, să interacționeze cu sufletul agitat, tulburat, să comunice prin emoție onestă. Nu mai simțea că inima sa pompează în vid, ci experimenta căldură, un tumult copleșitor de reacții ale corpului, auzea bătăile inimii sale. Deodată, masca rigidă a crăpat într-un mod agresiv, subit și a spart oglinda. Lângă picioarele sale dezgolite, erau împrăștiate cioburi mici și ascuțite. Acestea îi conturau aripile multicolore către visarea supremă, către haosul perfect al Picturii inexplicabile. Impulsul divin o îndemna către o legătură sacră cu identitatea supremă a sinelui, să nu fie înfricoșată, să nu o ignore, ci să îi accepte profunzimea tulburătoare, să o valorifice și să-și elibereze aripile grandioase către bolta de o nuanță nemărginită. Avea o senzație diferită… Involuntar, a conștientizat că a reușit să materializeze cioburile în cunoașterea absolută a drumului nedeslușit, să se privească, cu onestitate indubitabilă, printre acele bucăți sparte și să realizeze că este impecabil de imperfectă, că propriile vulnerabilități fascinante îi conturează frumusețea infailibilă a sufletului, că fiecare parte a sticlei sparte reprezintă o particularitate unică a scopului existenței divine, iar, prin curajul său de a se înfățișa neînarmată destinului, simțea cum răspândea, cu o putere incontrolabilă, cioburile sticlei care se metamorfozau în răbdare nemăsurată, speranță incontestabilă, credință neclintită. Se conectase cu zbuciumul existențial. Cioburile începeau să emane o lumină orbitoare care era călăuzitoare în întunericul indiscernabil, de un negru intens, din esența sa haotică… Începea să viseze, să spere și să dorească să stăpânească virtuți care să declanșeze preschimbarea sa într-o floare cu petale bogate, somptuoase și pentru a-i inspira, a-i motiva și a-i îndruma pe cei care se găsesc în suferință agonizantă pe calea adevărului absolut, a creației divine, a Tabloului cu forme complexe și culori agresive, parcă curioase să deslușească însemnătatea integrării lor pe acea pânză moale, tainică, a întunericului care, de fapt, reprezenta posibilitatea infinită, enigma Universului obiectiv, conturarea vieții înghețate în eternitate, în nemărginire, nesupuse conceptelor limitabile ale spațiului și ale timpului… Acea lumină devenea din ce în ce mai orbitoare, mai puternică, până când fata a fost învăluită într-o stare covârșitoare de incandescență, iar Universul întunecat din ființa sa a explodat în miliarde de stele căzătoare care au străpuns corpul lui Ignota. Odată ajunsă cu picioarele pe parchetul rece, cioburile dispăruseră… Oglinda se întregise, dar simțea că era o altă persoană. Cu firava sa mână, și-a atins reflexia și a observat imposibilul proces în care obrajii săi deveniseră roșii, ochii săi erau vioi și umezi, iar, când râdea, vedea o crăpătură de la buză în sus, ca o barcă plutitoare în oceanul fericirii, ceea ce i se părea o trăsătură stranie, dar unică… Ore întregi s-a jucat în oglindă. Masca dispăruse… Avea o piele catifelată, caldă… sau rece, întrucât observase că temperatura din cameră era un factor important pentru confortul corpului. Era fascinată, dar, în același timp, și speriată. Totul căpătase culoare, formă, speranță! Inventase tot felul de idei, de jocuri interactive. Dacă recunoștea fiecare emoție descoperită, avea posibilitatea să creeze bărcuța timp de cinci minute, dar, dacă nu înțelegea ce simte și era nedumerită, bărcuța se scufunda și gura se întorcea în partea de jos. Penalitățile nu erau așa de grave, întrucât voia să experimenteze cât mai mult emoțiile, trăirile, limbajul facial și nu dorea să țină bărcuța scufundată o perioadă considerabilă de timp. Aceasta voia să o impresioneze și pe mama sa și să-i povestească întâmplările miraculoase când, subit, ceva îi creă un disconfort la ochi… Nu știa ce se întâmplă! Din ochiul său drept, se prelingea o lacrimă multicoloră care reprezenta cele șapte virtuți ale unui suflet pur: răbdarea, optimismul, gratitudinea, voința, ambiția, iertarea și vulnerabilitatea, cele șapte însușiri divine care conturează ROGVAIVUL: răbdarea de a-și desluși destinul indescifrabil; optimismul care trebuie valorificat în momentele dureroase ce îl îndeamnă pe om să descopere nivelul profund al existenței divine; gratitudinea față de posibilitatea pură de a respira și de a trăi, nu de a exista, care se revarsă din întregul proces de creație al ființei umane; voința de a încerca, de a greși, de a se împotrivi ideii iluzorii că eșecul plasează ființa în vid și de a percepe că frica de eșec este, de fapt, cea care îl ispitește și otrăvește sufletul tulburat al omului; ambiția de a urma calea indiferent de obstacolele primejdioase și bifurcarea derutantă a drumului; iertarea de sine, acceptarea și prețuirea trăsăturilor sălbatic de nuanțate ale ființei și ale imperfecțiunilor autentice, dar și iertarea față de seamănul tentat de ispita prejudecății; vulnerabilitatea sufletului care își exprimă clipele inegalabile de fericire nemăsurată, suferințele sfâșietoare, idealurile învăluite de speranță necondiționată de niciun plan pământesc, vreo idee sau viziune imorală, superficială, eșecurile inexplicabil de frustrante, nesiguranțele otrăvitoare și prin care să poată să îi inspire pe cei cu care se intersectează pe calea propriului destin și să îi cruțe de acea povară a perfecțiunii, de greșeala considerată ireversibilă și inacceptabilă. A observat că ochiul său reflecta în oglindă o mică aripioară multicoloră… Totul căpătase sens în acel moment vital! Aceasta crease un legământ divin cu puritatea sufletului, cu absolutul, cu nemărginirea. Fata era un mesager al divinității trimis pe Pământ pentru a binecuvânta lumea coruptă de răutate, invidie, violență, agitație. Odată cu spiritul său ajuns în corpul copilașului, Ignota și-a pierdut scopul, motivul pentru care a ajuns pe Pământ. Acel fluture pecetluia promisiunea eternă de a îndemna omenirea să-și înalțe aripile fascinante către iubire, bunătate, toleranță, încredere în sine, chemarea interioară. Odată cu încercarea sa de a se vedea cu adevărat în oglindă, de a-și atinge reflexia, de a-și simți ființa, în profunzimea Universului, nu la un nivel teluric al realității, a reușit să cheme, din înaltul văzduhului, fluturele binelui și al adevărului suprem, al primordialului divin. Aceasta își conștientizase originea, scopul, menirea, realizase făgăduința sa pentru slujirea sinelui real, autentic și presărarea candorii în sufletele oamenilor. În sfârșit, știa cine este! Se descoperise și se regăsise! Chipul său era onorat de lacrimi ce inundau bărcuța de lemn… Fata, precum oricare al om, nu s-a putut regăsi în prima fază a existenței sale bulversante. Spiritul său nu era încă conectat la o viață superioară vieții omenești, nu își înțelegea rolul, nu putea să descopere originea sufletului impenetrabil și terifiat al lui Ignota. Ceea ce a făcut-o să-și uite misiunea divină a fost frica de a simți, de a greși, de a experimenta, de a fi ea însăși, de a-i permite sinelui să exploreze teritorii emoționale nedeslușite până în acel moment critic. Se temea de prejudecata, de părerea, de viziunea altora, chiar și de propria conexiune sacră cu esența sa intensă și fascinant de imperfectă. Era înspăimântată de tot ceea ce implica un sentiment nesigur, dureros, de întunericul care, de fapt, era adevărata lumină ce putea fi descoperită doar prin explorarea necunoscutului, a nuanței de negru așternute pe pânza imaculată, încă indescifrabilă. Nu se putea privi, nu se putea simți, nu putea trăi… Se afla într-o stare hipnotică, într-o realitate alternativă. Încerca să devină o persoană care nu îi reprezenta ființa și, astfel, s-a născut cu acea mască care nu îi oferea oportunitatea nici de a fi fidelă sinelui, visurilor sublime și ideilor sale inovatoare, nici de a fi altcineva care nu i-ar fi definit sufletul unic. Spiritul nu se regăsea, întrucât, de la începutul misiunii sale, a pornit cu frica de a trăi impactul greșelii, al eșecului, al nesiguranței, al emoțiilor omenești și firești. Nu s-ar fi confruntat cu neputința emoțională de a se înălța către un plan superior, dacă nu era înfricoșată să experimenteze orice emoție care exista în străfundul profunzimii, al tainicului. Esența sa a ferecat-o în golul indestructibil, într-un loc în care critica și ura, manifestate prin diverse circumstanțe sau oferite de persoane cu care aceasta se întâlnea în viață, nu reprezentau o realitate, în care neacceptarea sinelui și imperfecțiunea sa nu erau relevante în întunericul de nepătruns. Ignota, ca orice altă ființa umană, se temea să se înfățișeze așa cum a fost pictată. Nu putea percepe să existe într-o lume crudă, obiectivă, dificilă, dureroasă, dar care, totuși, era benefică pentru descoperirea profundă a sinelui, a menirii sale incontestabile, aceasta alegând inconștient, în final, să nu existe. Sufletul său se pierdea în neant, spiritul său se risipea, treptat, în Cosmosul inexpresiv, corpul fiind singurul care deținea întreg controlul și care nu putea să îndeplinească particularitatea purității.

În acea zi semnificativă, Ignota se dezvoltase într-o floare a divinității, nepătată de impuritate, care să înflorească cu fiecare greșeală comisă, cu fiecare moment intens de nesiguranță, cu fiecare lacrimă prelinsă fără rețineri, cu fiecare bărcuță plutitoare în oceanul adânc, interminabil al sufletului abstract, iar, câteodată, acesta devenea o furtună nestăvilită ce arunca fata pe abisul abrupt, în întunericul luminat de o comoară neprețuită, neconturată până în acea clipă critică care i-a bulversat și i-a influențat gândurile și deciziile vitale în conturarea unei vieți învăluite de mister, de haosul sublim al complexității emoțiilor și al reacțiilor, numele său reprezentând curajul de a trăi, într-un mod copleșitor, în terifiantul indescifrabil.

Într-un final, aceasta s-a smuls din inexistență, a început să trăiască și a deslușit scopul absolut al conceperii sale divine: să transmită emoție, vulnerabilitate, să-i determine pe oameni să își accepte trăsăturile deosebite, neregăsite la nicio altă ființă umană și să se înfățișeze lumii într-o formă reală, onestă, unică, indiferent de circumstanțe, de păreri amăgitoare, de iluzia concepției înșelătoare a destinului tragic, a timpului invincibil și a greșelii iremediabile.

În acel moment, fata își conturase o altă perspectivă a vieții, una diferită de orice alte principii ale sale… Ignota a înțeles că, pentru a se vedea în oglindă, trebuia să spargă masca lipsită de expresie, care îi înăbușea sentimentele, o ștergea din existență, îi ascundea pielea catifelată, esența pură și sinceră…