Tapetul Galben
Imaginează-ți: te afli într-o camera necunoscută. Te uiți în jur și nu vezi decât patru pereți. Realizezi că nu e cale de scăpare. Nu știi cum ai ajuns aici și nu știi cum să ieși. Încerci să strigi după ajutor, dar în zadar, nu te aude nimeni. Simți cum ți se taie respirația și, în căutare de orice scăpare, zărești un mic geam într-un colț. Vezi o mulțime de persoane care se uită direct la tine. Par să fie afară și să te vadă – se holbează. Încep să râdă. Încerci să le faci un semn, să strigi mai tare după ajutor, dar nu pare a le păsa, ba chiar se opresc din râs, schimbându-și privirea în una dezgustată, plină de dispreț. Te simți rușinat, te târăști înapoi pe podea și renunți la a ieși din cameră. Până la urmă au dreptate – de ce ar trebui să părăsești camera? Oricum e inutil, nu vei fi auzit nici afară
Ei bine, așa se simțea să trăiești ca femeie în secolul al XIX-lea: femeie care nu a avut niciodată nicio identitate în afară de a fi soție și mamă, care iese rar din casă și care nu are prieteni. Nu avem idee de ce este nebună. Dar o sa o rușinăm pentru modul în care se poartă și o vom face să se simtă vinovată.
Pentru că povestea este spusă la persoana întâi, relatată ca un jurnal, ajungem în sfârșit să vedem experiența personală a maltratării cu care se confruntă: putem vedea doar prin ochii ei, fără perspectiva unei alte persoane care ne poate manipula gândirea.
Pe tot parcursul operei observăm cum protagonista este luată în râs de propriul soț, care îi reproșează ca nu este nimic în neregulă cu ea sau cu tapetul. John nu știe cât de mult sufăr cu adevărat. Știe că nu există niciun motiv să sufere și asta îl mulțumește. Îi impune mai departe ideea că totul se petrece în imaginația sa și că nu are motiv de îngrijorare. O face să se simtă vinovată pentru propriile sentimente. Din această cauză, femeile se confruntă în mod constant cu trauma lor din nou și din nou, prin acest proces încep să se îndoiască de ele însele: dacă ar trebui sau nu să rămână tăcute, astfel ajungând cenzurate.
După toată această lungă separare de restul lumii, protagonista devine atașată de cameră și de tapet. Acesta este rezultatul libertății care vine cu izolarea forțată, conștientizarea că vorbești doar cu tine însuți și că te ai doar pe tine: frica dezvoltată de ce poate aduce lumea de afară, obsesia pentru sinele perceput – prins în interiorul tapetului – al naratoarei – prinsă în tiparul propriei ei vieți.
Scena în care se enervează că John și Jennie ating tapetul – asta poate reprezenta faptul că s-a atașat atât de mult de propria ei izolare și nebunie, încât respinge așa-zisul ajutor din partea altor oameni. Este profund supărată pentru că au ignorat-o în tot acest timp cât îi cicălea despre tapetul ciudat (tapetul, evident, reprezentând cușca în care se află și starea ei mintală), ei i-au râs în față și au făcut-o să se simtă prost. Dar acum, când acesta devine un disconfort și pentru ei (“ea [Jennie] a spus că hârtia a pătat tot ce a atins, că a găsit galben pe toate hainele mele și pe ale lui John”), în sfârșit se gândesc să facă ceva pentru binele lor, desigur.
În final, femeia din tapet reușește să scape și protagonista vorbește acum din perspectiva femeii, se identifică complet cu aceasta. John leșină și protagonista noastră a devenit, într-un final, femeia prinsă în tapet.
Pentru anul 1892, anul în care această poveste a fost publicată, este un adevărat risc să îți expui astfel gândurile ca femeie. Atunci când femeile își împărtășesc poveștile – despre abuz, nedreptate sau traumă – ies din limitele care au fost create pentru ele, în principal de bărbați. Din păcate, acestea sunt adesea destul de ușor făcute să tacă, deoarece societatea noastră a întărit ideea că nu este locul unei femei să facă zgomot sau să nu “fie drăguță”. Și de ce nu zâmbești mai des? Ceea ce este un alt mod de a spune: Suportă orice îți servesc și apoi vreau să văd că îți și place.
Suntem manipulate să ne gândim că nu merităm vocile noastre și, prin urmare, nu ar trebui să le folosim. Suntem învățate aceste elemente fundamentale la o vârstă fragedă, astfel încât, atunci când suntem adulți și intrăm în relații, vocea noastră a fost deja redusă la tăcere în multe feluri, așa că dacă s-ar deschide acea ușă în care intră abuzul, am fost deja condiționate să îl acceptăm și chiar să simțim că este vina noastră.
Ce ne dorim? Poveștile femeilor (toate femeile, nu doar femeile albe, cisgen din clasa de mijloc) și avem nevoie de propriile voci pentru a spune acele povești. Ne dorim să auzim femei supărate, furioase pe societate, femei cu glas puternic, asurzitor. Ne dorim să nu mai găsim alinare în camera cu patru pereți. Trebuie sa ascultăm ce au femeile de spus, nu doar să le auzim.
