A renunța – locul nativ al regretului

“Ești prezentă? Încă lupți? Mai încerci? Te zbați să parcurgi marea învolburată, de o nuanță imprevizibilă, ce s-a conturat din culorile primare ale haosului, ale indescifrabilului? Acționezi? Sau ai dispărut printre gândurile ce dăinuie în inexistență? Nu doresc să te pierd… Unde te afli? Mai respiri? Nu mai văd reflexia răsfrântă asupra îndoielilor, asupra rănilor nevindecabile… S-a spart oglinda și nu mai reușesc să te simt, să te ating… Creează o poartă care să mă călăuzească către conștiința absolută, către identitatea supremă a sinelui, către originea tainică, către conexiunea pură cu pielea catifelată a corpului… Nu renunța, nu mă părăsi… Încă ți se oferă oportunitatea creată de impulsul divinității infailibile de a asambla cioburile, de a întregi piesele neantului… O, nu! Te-ai tăiat? Curge sânge din degetul ce încearcă să reveleze taina absolutului nemărginit, a Universului obiectiv, rece, impenetrabil… Încetează! Oprește-te! Nu mai vorbi! Te auzi prea puternic, prea clar… Nu mă mai amăgi!

E nimicul învăluit de simplitate, de superficialitate, de ignoranță și întregul e cel indiscernabil, cel de nepătruns… Nu! Ai confundat… Ai greșit? Nu îți mai înțeleg principiile, perspectivele, gândurile… Există o regulă specifică? Un mecanism, o modalitate prin care să deții adevărul intangibil?… Da! Ai descoperit? De fapt, întregul reprezintă simplitate, inexistență, iar nimicul încapsulează ideea indescriptibilă, atât de frustrantă a inexplicabilului? Eu nu mai cunosc ordinea… Aceasta să fie? Cum o aflu? Cum dețin controlul? Mă tulbur… Mă sufoc… Care este scăparea ta, dar a mea? Cu toate acestea, eu ce am fost? Un destin ce nu este revelat? O menire nevalorificată? Un timp irevocabil, efemer? Un vânt care destabilizează echilibrul frunzelor care sunt atârnate de creanga subțire a speranței iluzorii? O ploaie ce distruge firavele flori prin mânia sa nepotolită, prin sentimentele sale catastrofal de intense? Un soare laș, timorat, care își trădează originea supremă de a revărsa lumină pură, orbitor de puternică în Universul inexpresiv? Un element cosmic al păcii covârșitoare care se metamorfozează într-un nor ce creează ploaia neinteligibilă, iremediabilă? Nici măcar nu ești unică, deosebită, autentică… Acestea sunt sinonime sau mai multe cuvinte frustrante care întruchipează imposibilitatea de a dobândi șansa de a fi reprezentată măcar de unul dintre termeni? Câtă incompetență… De ce nu ești articulată? Nu ești destinul! Menirea! Timpul! Vântul! Ploaia! Elementul cosmic! Nici măcar atât? Ce rușinos… Poate ți se mai oferă șansa să exiști în prezent… Să înfrângi, să demaști enigma necunoscutului batjocoritor? Nu se poate… Tu ești ștearsă, insignifiantă… Dar dacă esența sufletului va dăinui în viitor? Se va înfățișa oportunitatea de a picta scopul absolut al existenței semnificative, de a îndeplini idealul divin al conturării formelor abstracte și al culorilor agresive care dăinuie în Pictură? Cine va dobândi această abilitate? Cine va fi curmat de durere, de umilință? Tu sau eu? Suntem două persoane diferite sau aceeași persoană cu același destin invincibil, netransformabil? Tu ești inamicul înverșunat, neînduplecat sau eu sunt dușmanul intransigent al propriei persoane? Cine se va integra în fatalitatea Tabloului? Așa chinuitor, așa amăgitor… Nu ești nici materie a Universului! Nu semnifici nici nimicul… Nu exiști! Dar nici eu nu mă diferențiez cu nimic… Nici eu nu mă vad… Nu mă aud… Sunt încătușată și, totuși, mă pot elibera! Dar eu chiar vreau, chiar pot, chiar simt, chiar înțeleg că sunt prinsă în lanțuri? Sau toate acestea au fost o iluzie și sunt deja înecată în marea agresivă, necruțătoare și mă scufund, mă tot scufund și simt pacea, liniștea tulburător de gălăgioasă în întregul corp ce se scurge și se îndreaptă spre fundul mării ce, acum, este indiferentă, împăcată…”

Aceasta era esența pătată de impuritate, de idei înrădăcinate în ideea firescului, a preocupărilor și a gândurilor pământești… Aceasta era gândirea nevrednică de onoarea inegalabilă de a exista, de a respira, pe care am dezvoltat-o de-a lungul conturării destinului care era și încă este satisfăcător de indescifrabil și ce îmi oferă oportunitatea de a-mi dezvălui latura pură a sinelui, superioară oricărui plan pământesc. Frica constantă, incontrolabilă de a greși, de a eșua, lipsa capacității de a mă conecta, la un nivel inexplicabil de profund, cu trăirile intense de nesiguranță, de confuzie, de tristețe, cu dorința arzătoare de a mă întreba, de a nu cunoaște, de a nu percepe informațiile de la prima pagină a cărții și de a nu înțelege însemnătatea și ordinea cuprinsului acesteia de la primul contact al sufletului pur cu paginile, m-au determinat să nu renunț la idealul de a-mi cunoaște, într-un mod onest, esența intensă, de o libertate nemăsurată, indiferent de obstacolele anevoioase ce au pavat calea către ambiția și perseverența care nu pot fi pătrunse de orgoliu, de impaciență, de tulburare. Care să fi fost cauza? Doar frica, confuzia sau dorința de a renunța, de a-i oferi destinului infailibil posibilitatea de a învinge, de a mă defini un om nesemnificativ, chiar inexistent în Universul nepătruns?

Cândva, într-un trecut dureros, dar acceptat și valorificat în momentul actual, nu conștientizam semnificația indispensabilă a experiențelor haotice și a greșelilor comise de-a lungul procesului abstract de scriere a propriei povești, a cărții ce a fost așternută pe paginile tulburător de albe ale acesteia, cu scopul de a prezenta întâmplări cărora le-am descifrat simbolul într-un ritm treptat, acțiuni pe care le-am desemnat a fi morale, înțelepte, benefice descoperirii unei creări profunde, trăiri copleșitoare pe care le-am experimentat, precum fericirea, extazul, împlinirea

sufletească, dar și sentimente de tristețe, frustrare, vinovăție, confuzie, suferință sfâșietoare, cumulul acesta de emoții, de fapte, de decizii și continuarea neîncetată a vieții formându-mi o parte a poveștii ce, într-adevăr, m-a ajutat să descopăr scopul propriei existențe și să-mi creez mărețul destin. Simpla mea respirație, funcționare a corpului uman și încercarea neobosită de a-mi îndeplini visurile periculos de îndrăznețe și curajoase, m-au îndemnat să-mi conturez propria poveste care este nescrisă cu penița subțire, delicată a stiloului pe filele imaculate, înspăimântătoare ale golului încă neformat, ci așternută în sufletul autentic, sincer, și, odată cu acceptarea paginilor necunoscute, am reușit să dobândesc abilitatea cunoașterii absolute printr-o cunoaștere primordială a zbuciumului neînțeles. Imposibilitatea cunoașterii nemărginite a sinelui, a destinului indescifrabil și ideea înfiorătoare a necunoscutului, a neputinței umane, expusă Cosmosului impunător, terifiant de întunecos, superior condiției umane, au însămânțat angoasă, vinovăție în sufletul ce dorea să fie hrănit doar cu idei fantasmagorice, cu momente de fericire pură. Mantia sufletului, de o nuanță de roșu pătimaș, aștepta să fie dezvăluită, să conecteze lumea spiritualității, a purității incoruptibile cu cea a vieții pământești, a haosului în care o ființă umană, ce este denumită creație divină de mâna indestructibilă a absolutului, a încercat neobosit să descopere motivul pentru care inima sa pompează intermitent… Nu mă consideram vrednică de a descoperi taina existenței, până în momentul în care am conștientizat frumusețile covârșitoare care așteptau nerăbdător să fie onorate de ochii tulburi, învăluiți de vulnerabilitate, cu o formă circulară care amețea procesul veșnic, neîntrerupt al destăinuirii tainei neinteligibile ce ardea ca o flacără intensă, ce devenea din ce în ce mai puternică și ce părea să fie invulnerabilă în fața apei. Aceasta nu aștepta să fie stinsă, controlată, ci continua să se dezvolte până în clipa conștientizării importanței existenței sale nedeslușite, imprecise…

Cum puteam să biruiesc și să dețin adevărul suprem? Prin logică, printr-o metodă practică sau poate printr-o abordare filosofică? Dar, poate, nu exista un singur adevăr, ci mai multe idei ce întregeau măreția? Ce era de îndeplinit, ce era de înțeles, de descoperit, de pătruns? În acel moment, am descoperit virtutea răbdării, a descifrării cărării cu fiecare pas curajos parcurs printre gropile interminabile ale drumului.

Te întreb pe tine, o, ființă umană, nu atât de diferită de ceilalți și, totuși, cu un suflet autentic și o esență care este pictată, într-o tehnică unică, de culorile dinamice, expresive, așternute pe un fond de o nuanță tainică, de negru intens… Care este scopul scopului? De a oferi un scop sau de a dobândi răbdarea de a înțelege ce semnifică un simplu motiv, o simplă idee? Trebuie sa realizezi pași mărunți, dar signifianți pentru a dezvolta virtuțile credinței, ale răbdării si ale speranței netăgăduite. Contează însemnătatea pașilor, dorința statornică de a realiza primul pas curajos, nu câți pași înaintezi, ci că înaintezi… Dacă ar fi pași mari, cum ai mai evolua? Ai fi destul de capabilă, matură și înțeleaptă să realizezi acele concepții și viziuni mărețe, să-ți descoperi menirea? Ai fi destul de pregătită să întregești oglinda? Nu poți să pornești din înaltul dealului… Nu te vei mai descoperi, la un nivel profund al sinelui, dacă abordezi situația în această modalitate care nu este benefică pentru rădăcinile implantate în sufletul ce are paciența incontestabilă de a înflori, de a fi hrănit de mireasmă și voluptate. De la baza dealului, urci încet, de multe ori haotic, dar tu urci, încerci, te descoperi și, la un moment dat, îți crește mărimea piciorului, cât să poți să mergi în anumiți pantofi. Nici nu trebuie să simtă picioarele dureri sfâșietoare, să ți se creeze răni insuportabile, adânci… Când deslușești că e momentul să descoperi o perspectivă diferită, să-ți depășești condiția umană, schimbi numărul, modelul și culoarea pantofilor. Devii mai înțeleaptă și conștientizezi necesitatea unor noi pantofi, pe măsura maturizării tale. E vital să deslușești

însemnătatea timpului. Dacă ai pleca din vârf, ai merge desculță, ți-ar îngheța picioarele, pentru că nu ai avea o pereche de pantofi care să te ajute să te orientezi: să observi ce mărime se potrivește formei piciorului tău tremurat, nesigur, cât să mai crească, ce decizii să iei când te dezvolți signifiant de mult în aceștia și în ce moment indispensabil descoperirii fiecărui detaliu al formei piciorului trebuie să-i schimbi, să inventezi o nouă modalitate de a ajunge în vârful dealului, la intersecția celor două lumi, cea dintre increatul suspendat între neantul incomprehensibil și viața intensă, haotică.

Eu am învățat din cartea pe care am creat-o și pe care am citit-o simultan, treptat, de-a lungul punctelor de suspensie în care mă situez, în prezent. Mă regăsesc la al treilea punct de suspensie și continui neîncetat să realizez cine am fost, cine sunt și să îmi dezvolt răbdarea în conturarea procesului înfloririi esenței, proces pe care îl voi descoperi într-un timp îndepărtat, dar nu uitat… deci: ceea ce voi fi…

Iar tu, cel ce ai descoperit cartea abstractă a sufletului nemuritor, ce dorești în acest moment decisiv? Să-ți compui propria poveste inscripționată etern de gama de emoții și experiențe diversificate, profunde? Să nu renunți? Să continui lupta? Să descoperi taina existenței tale signifiante? Să ajungi, cu pantofii, la intersecția dintre nemărginitul abstract al bolții și vegetația bogată, impecabil de imperfectă și sălbatică? Să conturezi întrebări sau răspunsuri? Care dintre palete îți va picta sufletul? Culorile primare, cele diversificate sau o combinație fascinantă a celor două? Ce dorești în acest moment? Să încetez din a pune întrebări inconfortabile, frustrante sau a te determina, în continuare, să deslușești și să revelezi răspunsul acestora? Să descoperi “care” sau “de ce”? Acel “Care e visul tău măreț, îndrăzneț?” Sau acel “De ce te afli în acest punct al existenței tale? De ce te îndrepți spre intersecție? Pentru a schimba pantofii sau pentru a înțelege însemnătatea schimbării fiecărei perechi de pantofi?” Nu mă voi opri din a-ți pune întrebări… Viața nu se oprește nicio clipită! E complexă, indescifrabilă și, totuși, așa simplă, este cea care poate să contureze nivelul superficial al existenței. E un proces neîncetat, stresant, epuizant, frustrant, inexplicabil, obiectiv, biruitor… Dar în clipa actuală, respiră, liniștește-te, conectează-te cu sinele, cu scopul absolut și nu renunța! Să nu îți dezvolți teama de judecată, de neputință din cauza iluziei eșecului… Să nu te lași coruptă de ideea pământească, ci să te dezarmezi în fața necunoscutului, să pătrunzi în acea ceață indiscernabilă, deasă și să valorifici oportunitatea oferită de a urca pe fiecare treaptă care se află într-un sistem circular, ce este ca o spirală interminabilă, amețitoare de scări și să inspiri constant, calm la fiecare pas realizat, la fiecare nivel cu care ți se încețoșează privirea… Dar dacă ești înspăimântată? Dacă te sufoci? Dacă ai inhalat acea ceață copleșitoare? Vei permite ceții să îți învăluie sufletul de întuneric? Ce vei decide? Vei activa scopul divin al acestuia de a fi o lumină călăuzitoare ce pâlpâie în întunericul rece și nepăsător! Vei reuși să fii demn de această abilitate inegalabilă și vei sparge gheața Cosmosului ce separă viața de inexistență.

Să nu-ți fie frică de eșec, dar fii terifiat de regret! A renunța reprezintă locul nativ al regretului! După ce vei citi acest articol, vei primi nenumărate nu-uri și un număr insignifiant de da-uri, vei fi respins de mii de ori și acceptat de prea puține ori cât să compensezi lipsa stimei de sine care se clintește în fața nesiguranței capacității sinelui, a esenței create cu pasiune indubitabilă și talent indescriptibil. Vei da nenumărate interviuri și nu vei obține postul dorit, ți se va trânti ușa unei oportunități promițătoare, indiferent de rădăcinile florii ce se dezvoltă în venele învăluite de voluptate, datorită cărora ești hrănit cu posibilitatea unui proces ce se desfășoară haotic, precum natura fascinant de diversificată și sălbatică.

Realitatea vieții e că auzim mai multe nu-uri decât da-uri. Și vom eșua de infinite ori și, cu adevărat, de nemărginite dăți. Dar ce te îndrum astăzi este să nu accepți nu, ca răspuns. Să nu-ți fie frică de nu, ci de posibilitatea unui da pe care l-ai distrus prematur, pentru că ai decis să renunți înainte de a încerca și a lupta cu adevărat. Pentru tine, răspunsul negativ să fie o motivație de a lupta continuu, de a declanșa acea flacără care să dăinuie printre dățile în care apa a încercat să stingă pasiunea și intensitatea focului. Te provoc să lupți, să nu te oprești în acest punct al procesului complex de cunoaștere supremă a sinelui, să crezi în aspirațiile tale atât de puternic, încât să nu îți conturezi teama pentru auzirea unui nu, ci în schimb, să-l accepți și să îți oferi oportunitatea de a munci și mai mult pentru îndeplinirea destinului absolut, pentru întregirea esenței profunde și pictarea sufletului cu culori ale ambiției, ale perseverenței, ale unui da care să eclipseze nenumărați de nu și care să transforme visul măreț în cheia ce să descuie ușa învăluită de întunericul ce nu reprezintă nimicul, ci întregul, posibilitatea promițătoare, adevărata lumină orbitoare, copleșitor de satisfăcătoare și liniștitoare…