Oglindă și frumusețe
Frumusețea nu există pur și simplu, ci este o senzație fizică inspirată văzului, tuturor simțurilor, dar și minții, de un obiect, un peisaj, o muzică, o stare, o pictură, … un corp.
Adesea oglinda în care ne privim corpul este privirea celuilalt. Dar şi privirea cu care celălalt se uită la un altul. O privire umbrită de tipare, de curiozitate şi nelinişte. Dacă nu arătăm ca cei care sunt considerați frumoși, eleganți, erotici etc., ne considerăm corpul urât, bolnav. Ca să ne „reparăm”, încercăm să trăim o viață mai sănătoasă (căci frumuseţe înseamnă şi echilibru, iar corpul perceput drept frumos este sănătos): ne construim corpul prin exerciții, dietă și somn . Însă mai există și calea „bolnavă” prin care doar credem că putem remedia ceva ce poate nici nu trebuie remediat: nu mâncăm mai deloc, ne ascundem în casă și evităm colectivul de orice fel, fie că este real sau doar prin rețele de socializare, unde ne putem arăta altfel decât suntem cu adevărat. Unii se pot gândi chiar la operații estetice.
Sunt sigură ca mulți dintre noi am trecut prin perioade în care pur și simplu nu ne puteam accepta corpul, considerându-l invalid. Așa că am început să ne urâm pe noi înșine, nu doar imaginea cu care ne arătăm privirilor celorlalți, simțindu-ne nevrednici și stricați. După un timp însă realizăm că frumusețea nu este dată doar de partea fizică, exterioară, ci vine și dinăuntru, ține de expresivitate și o anumită eleganță corporală și intelectuală, de felul în care vorbim, dansăm, gesticulăm; de felul în care suntem și ne simțim bine în propria piele. În aceste momente trebuie să ne amintim că niciun corp nu este urât cu adevărat, căci exteriorul reflectă ceea ce simțim în interior; dacă vom începe să fim fericiţi cu noi înşine, la fel ne vor percepe şi ceilalţi, colegi, profesori, prieteni.
Frumusețea este de multe feluri și relativă, în așa fel încât ceea ce este considerat frumos în anumite grupuri sau culturi este considerat urât în altele. Mai mult chiar, ceea ce eu consider frumos, tu crezi că este urât; „nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”. Dar și urâtul poate fi frumos, depinde de canoane şi gusturi personale. Fiecare zonă, regiune, religie are propriile standarde și criterii ale frumuseții, care sunt schimbatoare în așa fel incât ce este considerat frumos acum va fi văzut peste 50 de ani ca ceva urât. Totuși, există un ceva al corpului frumos care rămâne neschimbat, iar eu cred că este vorba despre grația unei persoane.
Omul nu poate trăi decât în relație cu ceilalți, cu care interacționează în cele mai neaşteptate feluri. De multe ori nici nu de dăm seama cât de tare ne afectează (chiar dacă spunem că nu ne interesează) părererile pe care le auzim despre corpul şi înfăţişarea noastră. O problemă care poate părea minoră sau care, de fapt, este chiar inexistentă, odată arătată cu degetul, scoasă la iveală, ne poate apărea mult mai mare decât este în realitate. La fel, prea multă laudă, sau chiar linguşeală asupra trăsăturilor frumoase, ne face să credem un neadevăr. Pentru o perioadă din viaţă ne dorim să fim pe placul celor din jur, ne arătăm şi ne purtăm cum credem noi că ar aprecia ceilalţi; ne schimbăm hainele, părul, corpul, în aşa fel încât să primim validarea lor. Şi uităm de noi înşine. Dar pe urmă, pe măsură ce ne maturizăm, ne dăm seama că între oameni sunt diferenţe, că nu îi vom putea bucura pe toţi cei din jur, aşa că devenim selectivi, îi căutăm pe aceia prin care ne regăsim şi ne acceptăm pe noi înşine fără să fim, sau fără să ne simţim judecaţi după tipare, nici ale corpului frumos, nici de alt fel. În acel moment nu va mai conta părerea nimănui despre stilul şi aspectul tău, pentru că te vei simţi bine aşa cum eşti şi vei fi conştient că ai pe cineva cu un punct de vedere sincer, iar asta din bunătate, fără să te rănească.
Nu doar mintea și maniera în care percepem lucruri se schimbă, ci și trupul nostru: nu suntem niște păpuși făcute să arate constant într-un anumit fel; îmbătrânim , ne îngrășăm , slăbim, trăim.
