MOȘTENIREA LUI JACKIE O. KENNEDY

 -Disperarea nesiguranței sale- 

„Odată l-am întrebat – cred că asta este destul de emoționant – dacă ar putea avea o dorință, care ar fi aceasta? Cu alte cuvinte, știi, uitându-se înapoi la viața lui, a spus: „Mi-aș dori să am mai multe momente bune.” 

Lunga iarnă a anului 1963. Nopți nedormite, zile petrecute cu prea multe gânduri si îngrijorări. Data de 22 noiembrie 1963 machiază asasinarea celui de al treizeci si cincelea președinte al Americii, John  F. Kennedy, pierderea omului poporului, pierderea unui soț si tată. Zi traumatizantă nu doar pentru cetățenii americani, dar in special pentru cine i-a fost alături pana la capăt, cine a auzit cele trei gloanțe mai tare decât toata lumea, cine a încercat sa urce pe capota mașinii să strângă creierii președintelui, cine a refuzat să se schimbe de costumul sau pătat de sângele soțului sau: Jackie O. Kennedy- prima doamna.  

“Vreau ca ei sa vadă ce i-au făcut lui Jack” 

În această noiembrie se împlinesc 58 de ani de la acest eveniment monumental, iar chiar dacă a trecut mai mult de jumătate de secol, încă exista întrebări la care nu p există răspunsuri. Focusarea pe JFK este înțeleasă, dar am dat de atâtea ori peste cap toate teoriile conspiraționiste, am scris zeci de cărți și am analizat până la cel mai mic detaliu- la oră, minut si secundă această calamitate. Cred că este timpul sa ne întrebăm: oare cum se simte Jackie? 

Știută ca una dintre cele mai tinere, amabile și la modă prime doamne ale Statelor Unite, cea mai mare dorință a lui Jackie a fost aceea de a se asigura că moștenirea soțului ei va merge mai departe. Ei bine, i-a reușit.  

Unele dintre singurele interviuri pe care le-a dat după moartea președintelui, interviu în șapte părți cu Arthur M. Schlesinger Jr., înregistrat la doar câteva luni, menit să fie pus sub embargo până la 50 de ani de la moartea fostei primei doamne, a fost adus la suprafață in septembrie 2011. Aceste casete înfățișează adevărata natură a lui Jackie: o văduvă disperată de durere. Secretara sa, Mary Gallagher, a povestit cum era într-o conștientizare constantă ca Jackie suferea. Se trezea țipând din coșmaruri, și, eventual, a recurs la alcool, nereușind să dea sens asasinatului. Fiind știută ca o doamna gentilă, răspunsurile sale au arătat că o asemenea tragedie poate schimba un om complet. Era mult mai dificil sa vorbești cu ea, era ușoară la mânie și arțăgoasă, dar reproșurile adresate unor întrebări sunt de înțeles. Când una din apropiatele sale a lăudat-o pentru comportamentul său la înmormântare, aceasta s-a înfuriat și a remarcat „Cum se aștepta ea să mă comport?” După numeroase încercări ale prietenelor sale de a o convinge să se recăsătorească, aceasta le-a informat astfel: „Consider că viața mea s-a terminat, și îmi voi petrece restul vieții așteptând să se termine cu adevărat”.  

Îndurerarea sa nu a lăsat-o să se mai uite vreodată la fața răposatului soț. A primit de la secretarul Apărării, McNamara, și soția sa, Marg, doua portrete cu JFK, însă aceasta nu a suportat să le păstreze. Totuși, le-a agățat cat timp aștepta sa le returneze, chiar in fața ușii dormitorului ei. Jackie a relatat următorul  eveniment emoționant lui Marg pentru a putea explica de ce nu este posibil să păstreze orice amintire a feței soțului ei: într-o seara, micul John a zărit portretul, și-a scos acadeaua din gură și a sărutat imaginea spunând “Noapte buna, tati”. Jackie a returnat imediat portretul. 

La un moment dat, a început sa povestească despre cum soțul ei a glumit cu istoricul David Donald, după o discuție asupra moștenirii lui Abraham Lincoln, despre cum ar fi sa fie si el însuși asasinat. 

Istoricul Arthur M. Schlesinger nu a fost însă singurul care a auzit confesiunile lui Jackie. Aceasta a apelat la preotul  McSorley, căruia i se adresa cu întrebări fără răspuns. Vinovăția ei era insuportabilă, se considera responsabilă pentru ca nu a putut sa își salveze soțul la timp: “Aș fi putut să-l trag în jos”, a spus ea cu remușcări, „sau să mă arunc în fața lui, sau să fac ceva, dacă aș fi știut”. Durerea sa nu s-a oprit aici, întrebându-l-l într-o zi pe preot: “Crezi că Dumnezeu m-ar despărți de soțul meu dacă m-aș sinucide”, continua mai departe cu: „Este atât de greu de suportat. Mă simt de parcă îmi ies din minți uneori.” A ajuns să întrebe daca poate să se roage pentru moarte, iar preotul a răspuns cu: “Da, dacă vrei asta. Nu este greșit să te rogi pentru a muri.” Jackie a continuat insistând că Caroline și John ar fi mai bine fără ea: „Nu sunt bun cu ei. Sângerez atât de mult înăuntru.” Jackie a ajuns pana la concluzia ca “moartea este grozava”  si ca ajuta lumea “sa iasă din mizeria lor”. “Dacă Dumnezeu va face o astfel de treabă în a judeca oamenii pentru că își iau propriile vieți, atunci cineva ar trebui să-L pedepsească.” Mai târziu, însă, a reușit sa îl asigure pe preot ca nu va încerca vreodată să se sinucidă. Totuși, fosta prima doamna nu era nici de departe in regula. 

Casetele o înfățișează ca o femeie răpusă de un eveniment traumatic, care își exprimă sentimentele liber, obosită de toată aceasta viață “sofisticată” de soție a președintelui. Cu toate acestea, o ascultam cum vorbește despre viața sa personala, despre căsnicia sa, despre soțul ei într-un mod așa de neprelucrat (“Mi-aș fi dorit doar ca el să fi putut vedea mai multe lucruri bune pentru care a muncit atât de mult.”), și o vedem prima dată ca pe un om, nu doar o înfățișare a visului american. 

Cuvântul „Camelot” evocă idealuri utopice și mari speranțe. Regele Arthur și cavalerii săi trebuie să fie cu inima curată, sa aibă simțul dreptății, sa fie loiali fata si curajoși pana la sfârșit. Jackie Kennedy a fost prima care s-a referit la administrația JFK ca si Camelot. Împrumutând o replica din musicalul preferat al soțului ei,  Jackie face istorie: „Nu lăsa să se uite că, pentru un moment scurt și strălucitor a fost Camelot”