Artiști care au creat pe timp de pandemie

  În anul 2020 apariția virusului Covid-19 a provocat multe probleme de natura fizică și emoțională, ca o consecință a lock down ului la care toată planeta a fost forțată. 

  Ultimii doi ani au fost extrem de complicati pentru cea mai mare parte a omenirii, atât din punct de vedere financiar cat si social. Însă unul dintre cele mai grele aspecte ale acestei perioade a reprezentat-o carantina care i-a pus pe mulți dintre oameni în situația în care sa ramana în izolare, fara contact fizic direct, obligandu-i la o introspecție forțată, a condus la o abruptă distanțare socială și la pierderea “skill setului” social. Unii dintre oameni au uitat ce înseamnă compasiunea sau curajul, iar alții s-au autoizolat, obisnuindu-se cu aceasta stare de solitudine și ne mai depunand efortul de a socializa.

Totodata carantina a epuizat sursele de divertisment si a inhibat productivitatea din pricina unei rutine desfășurată doar în interiorul propriilor case. Mai mult decât înainte,  mulți dintre oameni s-au refugiat în Social Media (Instagram, Tik tok , etc), alții s-au refugiat în gatitul retetelor găsite online și “binging ul” de filme și seriale. Motiviatia, ca și productivitatea au avut însă foarte mult de suferit din pricina privării de libertate și de delimitare a spațiului personal.

  Au existat și oameni care au perceput aceasta carantina ca pe o lungă vacanta sau care au găsit în asta o oportunitate de a începe ceva nou. Sunt oameni care si-au deschis business-uri proprii, reinventandu-se în spațiul virtual și reușind sa se sustina financiar. Mulți și-au descoperit talente, necunoscute lor până atunci, reusind astfel sa isi gaseasca ocupatii care sa le faca placere si totodata sa le aduca relaxarea financiara. Sunt mulți aceia care si-au gasit inspiratiă și au fost productivi, compunand sau lansand albume, care au pictat sau desenat și și-au făcut debutul în lumea artei.

    Pentru cei ce au reușit sa speculeze și sa vada oportunitatea în prezenta foarte mare a oamenilor în mediul online, acest moment a fost perfect pentru a capta atenția  și pentru a pune bazele unor noi începuturi.

Aceasta pandemie este cu siguranta un moment foarte neplăcut în istoria omenirii, însă o mare parte din proiectele lansate post lockdown au fost extrem de reusite, probabil o consecinta al unui alt ritm de viata decât al celui de dinainte și al unor trăiri mult mai profunde și puternice.

Ideea de a începe ceva nou sau de a iti împlini un vis poate părea riscantă și greu de realizat într-un astfel de moment, însă satisfacția pe care ti-o poate aduce descoperirea unei pasiuni și determinarea de a o materializa, alaturi de energia depusa, este uriasa, iar reactia pozitiva provocata in ceilalti te poate face foarte fericit.

Cu scopul de a afla mai mult despre acest subiect și de a înțelege ce se afla în spatele proiectelor unor artiști care au creat pe perioada pandemiei, am intervievat 3 artisti pe care ii admir.

Primul artist de la care mi-am dorit sa aflu mai multe detalii este Ana Maria Gheorghe. 

Ana este artist plastic și își împarte reședința între București și Germania. De-a lungul timpului Ana a avut multe expoziții, ultima dintre ele fiind  “Rise of the Fallen”.

 În primul rand vreau sa iti multumesc ca ai acceptat acest interviu și că ne ajuți să înțelegem perspectiva unui artist care indiferent de aceasta pandemie a reușit sa creeze si sa conceapa un proiect atat de complex precum al tău:

1. Pentru a înțelege munca depusă și semnificația acestei expoziții cred ca ar trebui sa stim puțin mai mult despre tine. Mi-ar plăcea să știu mai mult despre tine, despre felul în care te vezi tu pe tine, sa știu cine este Ana Maria Gheorghe și care este bagajul ei estetic, ce o influențează în pictură și maniera de lucru.

Sa încep cu studiile mele.

Am studiat pictura de șevalet la UNARTE, într-adevăr, dar am început aceasta ruta încă din clasa a v-a la liceul de arte plastice Nicolae Tonitza. Am 32 de ani, m-am născut în București, într-o familie mixtă de români și romi. Maica mea zice ca omu’ de la recensământ i-a  explicat cum că etnia se ia după mama, deci pot sa spun ca sunt de etnie Roma. 

Din poveștile, tot, ale maica mii se pare ca nevoia de a mâzgălii s-a manifestat încă de la o varsta foarte frageda. De aceea cea mai buna alegere pentru mine la vârsta respectivă a fost sa ma înscrie la un liceu cu profil artistic. M-am simțit ca acasă, pana sa ajung la liceul de arta eram introvertită dar o data  cu piciorul meu în curtea liceului Tonitza am înflorit și am devenit o extrovertită. Ce încerc sa punctez cu aceasta ambivalenta este ca eu mă descriu ca fiind un hibrid între pragmatism și boemie. 

  Maniera e o chestie la care lucrez și rămâne sa mai lucrez la ea pana… 

 Eu tind sa cred ca laudele ni le luăm după ce părăsim acesta viața și poate de aceea nu caut succese imediate. Nu zic, e plăcut sa fi lăudat dar nu este necesar. Ce este necesar este viziunea, sa te vezi creând la orice vârsta.  In concluzie pictura face parte din mine, suntem împreuna până la adânci bătrâneți, împărțim același corp și poate de aia nu o consider un job. Deși recunosc ca e nevoie de ordine și disciplina, nu se poate altfel. 

2. Am observat ca ai avut multe expoziții care se focusau în principal pe portrete. Ce te atrage la portret și de ce ai ales să dedici numeroase expoziții acestui subiect ?

Crezi ca prin portretele tale creezi o punte între privitor și intimitatea personajului pictat?

Ma focusez pe portret, într-adevăr, poate a pornit de la portretele alor mei, a bunicilor, eram foarte fericită să-i întreb dacă vor sa le fac portretul și se pare că așa a rămas pană în prezent. Este alonja mea, face parte din mine, însă as vrea sa fac o trecere spre pictură figurativă mai mult sau poate rămân o  portretista. Cât despre punte, eu așa sper, sper sa creez o punte între privitor și obiectul creat. Eu sunt de părere ca arta tre sa te și gâdile la “tărtăcuța coordonatoare”,  sa te facă sa cercetezi si sa Treci informația prin prisma experientei tale. Sa reducem nevoia de a face parte dintr-un grup și să învățăm sa ne maturizam fără sa arătam cu degetul spre exterior. 

 

4. In noua ta expozitie “Rise of the Fallen” putem vedea portretele unor oameni care au avut o influență foarte mare in industriile in care actionau. De exemplu, în picturile tale îi putem vedea pe Nietzsche, Madonna, Simone de Beauvoir sau chiar și pe Jordan Peterson.

Ce anume ti-a motivat alegerea de a-i picta?

Mi au plăcut dintotdeauna și m au atras fețele, chipul unui om pentru mine este o emoție care Creează un val în minte cu mult înainte sa ai cuvintele pentru a l descrie. Însă portretele de la ultima expoziție, Rise of the fallen, sunt o parte din harta pe care am urmat eu printre aceste figuri importante din lumea filosofiei, a muzicii, a literaturii, a psihologiei și a mișcărilor sociale, pentru a mi formula o gândire liberă de constrângerile corectitudinii politice care domina discursul public din ultimul timp. 

5. Avand in vedere magnitudinea acestei pandemii și faptul ca aproape sigur va aduce schimbări istorice și economice uriașe, cum crezi ca îți va influența expozițiile viitoare sau cum vezi tu maniera în care vei lucra?

Nu am nici cea mai mica idee, și zic asta pentru am fost surprinsă de fiecare data de direcție pe care o pot lua lucrurile, și atunci prefer să rămân deschisă oricărui scenariu. Bineînțeles ca mi-as dori sa se pună în continuare preț și pe pictură de șevalet. But we never know și este foarte ok și așa. 

Urmatoarea persoana pe care am ales-o vine din domeniul muzical. Cojo este unul dintre cei mai tineri rapperi din România care a lansat în anul 2020 primul lui album numit ABRAZIV. Genul albumului este Grime și se concentrează pe anumite stări și contexte pe care majoritatea tinerilor le cunoaște și în care se regaseste:

1. Cojo, știind că pentru majoritatea oamenilor de pe mapamond anul 2020 a fost unul complicat as vrea sa știu ce a însemnat pentru tine sa trebuiasca sa scrii si sa inregistrezi în acea perioada.

Îmi place să cred că pentru toată lumea 2020 a fost ca un ciocan primit peste țurloaie, dacă prin ciocan am înțelege un soi de inevitabilitate a imprevizibilului, prin țurloaie confortul ăsta iluzoriu al cursului firesc al rutinei vieții, iar prin actul în sine conștientizarea incapacității de control asupra oricărui element exterior sinelui. Sunt convins că sună a ceva grozav de pompos și cu cuvinte minuțios alese, dar tocmai prin introducerea asta am vrut să punctez un prim aspect și cel mai important pe care l-am străbătut în perioada asta și anume depărtarea mea de nevoia de a goni orbește către o eficientizare ca punct de sprijin al tuturor trăsăturilor existenței mele. Nevoia asta disperată pe care o experimentăm constant în subconștient de a reduce tot ce ține de om la un punct cât mai simplu, cât mai ușor de înțeles, cât mai comprimat, cât mai rapid, cât mai “curat”, deci cât mai eficient, funcționează asemenea mecanismului de înțelegere a unui smartphone sau a internetului, unde totul concură către a găsi calea cea mai scurtă de ajungere din punctul A în punctul B. Toată lumea condamnă drumul lung și se focusează numai și numai pe rezultatul final, în detrimentul unei experiențe “mai lirice” pe care ar asimila-o dacă ar opta pentru calea lungă, mai puțin pragmatică.

M-am gândit mult ca să ajung la concluzia asta. Oricum cu gânditul mă ocupam și înainte, dar în carantină s-a acutizat. Am observat că oamenii preferă din ce în ce mai accelerat să elimine din cuvinte în timpul vorbirii pentru eficientizarea mesajului transmis, sau își pierd interesul asupra unei piese muzicale care atinge un subiect mai profund decât suprafața, dacă pot să mă exprim așa, sau în privința copiilor, faptul că ne grăbim imberbi să creștem mai repede ca niciodată.

Aici discuția ar fi lungă în ceea ce privește cauzele și proveniența nevoii ăsteia de a grăbi totul către “nimeni nu știe exact unde”, însă există un numitor comun în acest proces de eficientizare disperată a întregii existențe. Timpul. Deși drumul către totul ăsta existențial cât mai eficient s-a construit în societate cu mult înaintea pandemiei, am simțit enorm accelerarea lui și chiar el a fost primul obstacol de care a trebuit să trec. În lumea asta nouă în care orice proiecție de viitor nu mai denotă siguranță, prima reacție firească e să te înspăimânte insuficiența timpului, iar apoi treptat să accepți prezentul, fără să te mai grăbești către idealuri fictive și în cele din urmă să nu mai pici în nevoi reflexive inconștiente precum graba în exprimare alături de toate celelalte de mai sus, ca un soi de exercițiu psihic.

Am avut nevoie de toată introducerea asta ca să pot să mă raportez acum la albumul ABRAZIV la care am lucrat în 2020 și în privința căruia pot spune că fix procesul ăsta de liniștire treptată și ajungere la un calm interior, alegând calea cea lungă, se resimte pe parcursul pieselor. De la Asalt care a fost concepută undeva înainte de pandemie și pe care se simte agitația despre care vorbeam, până la Mă tot abțin, pe care se simte un soi de calm aflat încă în lucru.

Am trecut cu procesul de scriere prin cele mai negre momente ale psihicului meu și totodată prin cele mai pline de speranță. De la depresii existențiale, la acceptarea absurdului și bucuria identificării cu el. De la nervi și ură în fața conștientizării neputinței de a controla ce se întâmplă cu lumea, la caterincă și empatie. Totul a tins să echilibreze balanța asta dintre extremele care se resimt și pe piese.

Cât despre înregistrat, am avut inspirația în urmă cu ceva timp să investesc mai mult într-un studio muzical la mine acasă care mi-a asigurat tot ce aveam nevoie pe parcurs.

2. Cum ti-a influențat ție lockdown ul proiectul și maniera de lucru? 

Parte din răspuns la întrebarea asta se află în răspunsul precedent, la care aș mai adăuga faptul că inițial ABRAZIV trebuia să reprezinte o forță constantă de lucru al ego-ului meu, fiind primul material pe care îl scoteam într-o industrie în care rap-ul vorbește inconștient doar despre toxicitatea masculină și competiția în care toți caută să arate “care e mai adevărat”. Piesele 6 Dimineața și Mă tot abțin nu ar fi existat dacă, stând singur eu cu mine în contextul izolării, nu aș fi dobândit curajul de a trece peste principiile astea perimate conform cărora muzica rap reprezintă o putere masculină care se dezice de sensibilitatea omului în genere, curaj care mi-a oferit libertatea să-mi accept emoțiile în forma lor pură, fără să mai simt nevoia de a demonstra cuiva că sunt altceva decât sunt de fapt. 

Au fost și părți “rele” pe care nu le-aș numi neapărat așa, întrucât convingerile mele despre viață vorbesc dualitatea omului, mai exact nevoia asta perpetuă de a avea un factor “nociv” prezent în viață, precum în situația de față izolarea de oameni și pătrunderea în zonele cele mai negre ale gândirii, care să trezească în mine nevoia primară de a crea o antiteză între cauză și efect și în urma căreia să pot evolua la un alt nivel. Da, consider că un individ care experimentează doar partea bună, frumoasă și confortabilă a vieții – conform standardelor asimilate în urma experiențelor sale – nu poate accesa cu ușurință un nou sine care să-l depășească pe cel precedent, iar asta din simplul fapt că o stare generală de confort nu îl motivează pe om să-și depășească condiția și inevitabil stagnează. 

3. Albumul tău vorbește despre ipocrizia lumii virtuale sau pe atacul indirect al celor care susțin a fi “culti” din dorința de validare, comițând de altfel o alta impostura. Ce anume te-a făcut sa scrii despre acest stereotip uman? Au existat oameni care s-au simțit lezați și care au reacționat la manifestul tău? 

Un soi de șoc pe care l-am avut vizavi de subiectul ăsta a fost faptul că nimeni, din câte știu eu, nu a reacționat printr-o critică negativă, simțindu-se lezați, ba din contră, tot feedback-ul a fost alcătuit din oameni care s-au pus în tabăra mea, privind cu ironie, prin perspectiva albumului, asupra subiectelor atacate, prin urmare asta nu a făcut decât să-mi întărească o convingere amintită în piesa “Fă, culto!” (care de altfel a fost pe alocuri prost percepută ca fiind o critică la adresa părții feminine, însă din contră, piesa vorbește despre o generalizare a oamenilor care se sensibilizează fals în fața incomprehensibilității vieții, recurgând la perspective snoabe ale căror mecanisme nu le pot stăpâni din pricina lipsurilor culturale, iar transpunerea în pielea unei femei vrea cumva să atragă atenția asupra credinței penibile, aș putea spune, cum că tipul ăsta de slăbiciune în societate vizează doar sexul feminin, pe principiul: “bărbatul e sexul puternic, iar femeia e sexul frumos, deci implicit, slab”. Practic piesa dă publicului ce si-ar dori publicul să audă, în pofida faptului că ținta vizează subtil întregul public indiferent de gen) care vorbește despre faptul că oamenii sunt obișnuiți să critice aspecte “defectuoase” ale societății, omițând faptul că și ei fac parte din societatea asta, prin urmare se exclud din discuție, arătând cu degetul și refuzând să accepte că și ei sunt parte din problema criticată.

Principiul ăsta amintit în întreg paragraful de mai sus stă la baza culturii create de social media, o cultură în care oamenii vor să pară mereu altceva decât sunt cu adevărat și își neagă trăsăturile negative, tinzând către acele modele de revistă, lipsite de imperfecțiuni, și către acele vedete idolatrizate care par să fi găsit rețeta unei vieți perfecte, nearătându-și niciodată dedesubturile care în realitate abundă în neajunsuri, iar acest lucru îi face să pară intangibili și totodată un model absolut de urmat pe principiul “fake it ’till you make it”.

4. Ești unul dintre cei mai tineri artiști de Grime din România în acest moment. Ce te-a făcut sa alegi aceasta ramura a Hip-hop-ului? Crezi ca vei migra vreodată și spre alte genuri muzicale ?

Grime-ul a reprezentat rampa mea de lansare, dar totodată grime-ul e văzut ca un stil muzical cu un specific al agresivității, al agitației și al hype-ului. Asta m-a și motivat să îl adopt, faptul că se plia exact pe temperamentul meu din momentul respectiv. Tehnic vorbind, specificitățile stilului în ceea ce privește ritmul, bătăile pe minut și incisivitatea atmosferei generate denotă inevitabil aspectele amintite mai sus, întrucât e dificil să atingi o zonă sensibilă și totodată credibilă prin acest stil, iar dacă ai făcut-o odată s-ar putea să fi epuizat inspirația zonei respective pentru o lungă perioadă. Prin urmare, principalul motiv care m-a pus față în față cu grime-ul a fost identificarea temperamentului meu cu vibe-ul transmis de stil în sine, însă după cum povesteam mai devreme, orice artist se schimbă, trece prin experiențe, are revelații, iar procesul ăsta nu e deloc diferit de cel al unui “om de rând”, probabil contrar preconcepției publice despre aceste entități de neatins sau nepătruns – artiștii. Chiar cred că una din problemele principale ale stagnării oricărui artist e teama de a își “supăra” publicul, venind cu ceva noi și arătând o altă parte a interiorului său. Fix asta am și făcut, am trecut peste teama de a fi “un bărbat sensibil” într-o societate patriarhală toxică bazată pe credințe nesincere față de om, mi-am acceptat strigătele interioare și am făcut ușor, ușor, tranziția de la grime către un soi “acted poetry” care încă este un stil experimental de rap, cel puțin pentru România, iar asta mi-a dat un boost de energie care mi-a deschis un infinit de universuri muzicale pe care urmează să le experimentez pe următoarele materiale. Zona asta se resimte puternic în ultimele două piese ale albumului ABRAZIV, prin urmare deja mi-am pregătit terenul pentru ceea ce urmează. Însă asta nu înseamnă că voi renunța la grime, ci că acum îmi permit eu mie să oscilez între stiluri, perspective sonore și stări pe care să le transmit la fel de amplu cum îmi oscilează stările în viața de zi cu zi. Muzica nu trebuie să sune într-un anumit fel, iar rap-ul nu are o singură sonoritate, muzica se simte și atât.

       5. Există deja un alt album pe drum sau un alt proiect la care lucrezi in acest moment? 

Deja a trecut un an și ceva de la ultimul album și cu cât întârzii mai mult lansarea unui nou material, cu atât, paradoxal, mă bucur mai mult de experiențele care apar în completarea lucrărilor mele muzicale, fiindcă sunt de părere că e nevoie de timp pentru a oferi stări veritabile și intense oamenilor care pur și simplu le merită, într-o lume în care totul aleargă către acea eficientizare a vieții despre care vorbeam, simplificarea relațiilor interumane, elidarea emoțiilor și teama de a fi pus față în față cu complexitatea sinelui. 

Vor urma două albume care vorbesc despre tot ce am amintit în interviul ăsta pe lângă multe altele. Primul va fi intitulat “Metamorfozele lui Ovidiu”, cu indirectă referire la scrierea antică, iar al doilea va purta titlul spectacolului de teatru “N-am văzut nimic” realizat în cadrul teatrului Arte Dell’Anima cu sprijinul AFCN (spectacol care vorbește despre problemele tinerilor din prezent, vizând problema depresiei și tendința neobișnuit de acută către suicid, prin prisma lipsei unui sistem educațional care să trateze cu adevărat problemele lor), spectacol la care am compus întreaga coloană sonoră care se va constitui într-un album.

Mulțam’ pentru întrebări și iertare pentru exprimarea pe alocuri greoaie. Las o idee de final care rezumă tot ce am vorbit despre mine și implicit despre ABRAZIV și tot ce ar mai fi putut fi spus pe care să o pui unde dorești, dacă dorești, și care sună cam așa: “de fiecare dată când crezi că ai găsit un răspuns la orice, mai caută puțin”.

Alma Buhagiar este o regizoare de film stabilita in București care a lansat în anul 2020 primul ei scurtmetraj intitulat “Împreuna”. A luat Premiul GOPO pentru Tanara Speranta și a atins extrem de mulți oameni cu mesajul scurtmetrajului. 

1.Alma,stiind ca ai studiat regia la UNATC as vrea sa te întreb ce anume te-a făcut sa alegi aceasta secție și în ce măsură a fost influențată alegerea ta de faptul ca ai doi părinți scenografi.

N-aș spune că a inițial a fost vorba despre o alegere. Ba dimpotrivă – continui să încerc a-mi aminti ziua în care am luat această hotărâre destul de stranie, având în vedere tot contextul în care mă aflam, adică o adolescență relativ agitată, cu timpi puțini de stat acasă, și tot tacâmul. Am simțit s-o fac, într-o zi, pur și simplu. Așa. Văzusem, de-a lungul adolescenței niște filme care m-au marcat, ce-i drept, și, probabil că în jurul meu se petrecuseră ceva întâmplări despre care simțeam să povestesc mai departe, iar filmul a fost calea prin care am crezut eu de cuviință atunci că se pot povesti, așa cum merită, acele petrecanii. Încă cred asta – că prin film poți recrea fragmente care au fost mai ușor sau mai greu de înțeles (culese din viața trăită de tine, sau poate chiar de alții?); poate așa toată chestiunea devine brusc și mai clară – dacă te apuci s-o diseci, cum se spune, la rece. Și poate ai norocul ca aceste povești repovestite să intereseze și pe alții. Poate chiar să rezoneze, într-un fel sau altul. Poate să ridice niște întrebări, să răspundă la altele. Poate doar să ne ajute în a nu ne mai simți chiar așa singuri în fața ciudățeniilor vieții, pentru că nu suntem.(snapshot al unei scene din “Impreuna”)

 Părinții m-au susținut mai degrabă indirect – mama nu a fost foarte fericită de veste, a zis că nu-și dă seama dacă o voi scoate la capăt cu asta, că e un domeniu foarte greu, din astea. Tata a aflat cu o săptămână înainte de admitere de intențiile mele. Nu mi-a zis nimic, cred că nu prea mai avea ce. Da, probabil că aș fi putut găsi o cale mai prietenoasă, ca să zic așa, prin care să le povestesc despre cum mi-aș prefigura eu viitorul. Sunt sigură că m-ar fi sfătuit de bine, orice ar fi fost. Mama, împreună cu soțul ei Eugen, mi-au pus multe filme, mai ales când eram mică, aveam vreo opt, nouă ani. A contat. Filme care inițial mi-au părut ciudate, dar care după s-au transformat într-un soi de ecou creativ. Fiind un copil mai degrabă singuratic, m-a ajutat să-mi pot imagina o lume dincolo de ce vedeam acasă, la școală, în parc, și așa mai departe. Îmi aduc aminte că-mi plăcea mult să fac benzi desenate, sugeram un fel de mini serial. Desenam acțiunea, apoi scriam o descriere scurtă, și dialogul. A fost important pentru mine, cea de atunci, când tata mi le-a citit pe toate într-o zi și a zis că ar fi bine să continui cu ele, că poate iese ceva mai târziu.

2. In ultimii ani ai lucrat ca First AD (First Assistant of the Director)  și ca Asistent de Producție la numeroase filmari. Crezi ca faptul ca ai urmărit îndeaproape mai mulți regizori a avut un aport la maniera ta de lucru?

Da. Conteaza enorm experiența pe care ți-o dă făcutul orice pe la filmări. Contează, mai ales în măsura în care înveți lucruri care țin atât strict de meserie, dar și pentru că desprinzi un alt fel de a relaționa cu celălalt – pe set, și în afara lui. Da, sunt recunoscătoare: cel puțin în ultimii doi ani am avut șansa să fur din assistul câtorva regizori într-adevăr Iscusiți, de la care am învățat o serie de lucruri majore. Un fel de a doua școală. Practică, pe teren. Până acum ceva puțină vreme țineam un fel de carnețel, unde îmi notam chestii bune (sau mai puțin bune, haha) de care mă loveam pe la filmări, boacăne pe care le făceam, și pe care să învăț să nu le mai fac, lucruri pe care le făceau sau ziceau regizorii, directorii de imagine, sunetiștii etc., care mi se păreau că m-ar putea ajuta. Am să mă reapuc să continui să scriu lucruri acolo, m-a ajutat de-a lungul vremii să-l recitesc. Constat pe proprie piele că noi, cei mai la început, suntem de obicei tentați să încercăm să ne desprindem cât mai devreme de perioada de ucenicie, vrem cât mai repede să facem lucrurile pe cont propriu și cum știm noi. Desigur, ajută enorm un astfel de instinct. La fel de important rămâne totuși să fim conștieți de experiența și de anii de viață și meserie pe care ‘ăi mai mari’ le au față de noi, și, uneroi, pur și simplu să observăm și ascultăm. Atât.

3. Scurtmetrajul tău “Împreună” este o poveste spusă din perspectiva unui copil cu părinți divortati. Experiența asta este una pe care o trăiesc extrem de mulți copii în ziua de astăzi. Cred ca mulți dintre cei care vor viziona scurtmetrajul tău vor empatiza cu personajul principal. Dincolo de concluziile personale ale fiecărui spectator, ai putea sa îmi spui ce anume ti-ai dorit tu sa transmiți ? 

Îmi aduc aminte că la TIFF, la finalul proiecției calupului de scurtmetraje, am ieșit din sală cu toții, și ne-am strâns în dreptul ieșirii din spate. Un cuplu, care a fost în sală când a rulat și scurtul meu, mi-au zis că lor cel mai curios li s-a părut că filmul nu conține personaje exclusiv bune sau rele, ci că fiecare conține puțin din toate, că toți au partea lor de vină. M-a bucurat, pentru că exact așa mi-am dorit să spun povestea asta. Imparțială. Ca adulți – dar și copii, viața ne vine uneori în întâmpinare cu o serie de petrecanii la care trebuie să luăm parte fie că vrem, fie că nu vrem. Să luăm, așadar, și decizii pe care ne dorim sau nu să le luăm, sau nu, în felul acela. această condiție a copilului față de soarta lui externă. Iar apoi e cel mic. Până la o vârstă, uneori foarte înaintată, viața i se întâmplă unui copil cumva în afara liberului său arbitru, și este determinată de alegerile pe care părinții sunt nevoiți să le facă, constrânși la rândul lor de întâmplări ale vieții care sunt peste puterea lor de control. Acest mers al lucrurilor, de altfel natural, poate creea pe o perioadă nedeterminată, printre altele, și confuzie. Cred că filmul e despre cum viața uneori pur și simplu uneori se întâmplă, iar noi nu putem face mare lucru în privința asta.

4. Avand in vedere contextul pandemic care durează deja de 2 ani și ca tu ai filmat în aceste condiții, ai vrea te rog sa mi povestești despre experiența asta și despre cum sau dacă a influențat cu ceva proiectul tău?

Fiind temă de școală, pre producția filmului a început undeva la începutul anului trei de facultate, adică în decembrie 2019. Aici am avut noroc, pentru că am găsit o casă, undeva pe lângă București, în care am putut face mai mult sau mai puțin fix ce am vrut noi.  Pe 10 martie eram în locație, cu colegii mei de clasă, care se oferiseră să dea o mână de ajutor. În seara aceea, terminasem mare parte din treabă, mai aveau doar să se mai usuce o parte din pereți, iar la știri începeau să se anunțe posibilele restricții. Eram cu colegii mei pe canapea, obosiți după o zi de cărat mobilă și de dat cu bidineaua, bucuroși însă că aproape am terminat de pregătit locația și că în curând vom filma. Apoi, peste câteva zile, undeva pe 13 martie a fost anunțat oficial lock-down ul. Câteva luni bune nu am știut ce se va întâmpla cu noi ca studenți în an terminal, dacă apucăm să ne dăm licența sau dacă o să filmăm anul ăsta. Se punea problema să ne înghețăm anul. În rest, știm cu toții ce a urmat.

Datorită unei conjuncturi favorabile, următoarea dată când am intrat în locație a fost 10 iulie. Reușisem să repet, între timp, și am început, pe repede înainte, să-i dăm bice cu ultimele pregătiri. Așa că am apucat să filmăm la finalul lui iulie. Cam asta a fost cea mai grea parte, că n-am știut decât până în ultimul moment dacă putem filma. Sigur, temerile nu au dispărut nici după ce am tras ultimul cadru din film. Există mereu, undeva, gândul acesta (uneori parazitar, alteori de mare ajutor), că poți sau că ai fi putut să zici lucrurile mai bine ori în alt mod, ori că poate de fapt trebuia să spui altceva. Până într-un punct ai o plajă largă în perimetrul căreia poți varia, însă cu cât te apropii mai mult de ziua filmării devine greu să te mai întorci din drum și trebuie să mergi înainte cu deciziile pe care le-ai luat, mai ales când ai o echipă alături de tine.

5. Spune-mi te rog câte ceva despre planurile tale artistice din viitorul apropiat. Scrii la ceva în prezent ? Cum anume îți imaginezi parcursul tău artistic de acum încolo ?

Bucuroasă că am terminat de curând de filmat filmul de master, anul întâi. Emoții în legătură cu următorul, pe care va trebui să-l avem gata până la finalul lunii iunie. Entuziasmați cu un nou videoclip pe care-l pregătim acum. Recunoscătoare pentru locul de muncă la Multi Media Est, un fel de a doua școală (de unde n-am cum să chiulesc!). Dornică să nu neglijez procesul de studiu – care ar trebui să mai dureze începând de acum, o viață întreagă :).