Cea dintâi pană

Cea dintâi pană 

Când am simțit prima oară că-mi cresc aripi, 

Am vrut să mă urc pe clădirea cea mai înaltă, 

Să pășesc neînfricată către buza acoperișului, 

Cu piciorul drept ghidându-mă, 

Să scrutez zarea albastră cu ochii plini de visare, 

Ca și cum aș vrea s-o cuprind pe toată pentru ultima dată. 

Acoperișul acela, la înălțimea aceea, 

Ar fi  fost cel din urmă avanpost al gravității. 

Lumea mi s-ar fi părut mică și umilă, 

Prea limitată pentru puterea nou descoperită, 

Prea neîncăpătoare pentru măreția gândurilor mele lucioase. 

Reflectând la condiția universului cunoscut, 

M-aș fi simțit împinsă de la spate de convingeri desprinse din haos 

Și-aș fi făcut pasul fatal, 

Lăsându-mă pradă brațelor nevăzute ale lui Aether, 

Cu toată încrederea-mi sălășluind în acea mică pană, 

Acel firav început de aripi puternice… 

Cât de aproape am fost de clipa supremă a existenței, 

Când nu mai ești umil supus al legilor lumești! 

M-a speriat ceva, m-a înfricoșat de moarte. 

Un șuierat de glasuri nemulțumite, 

Tot mai învolburat și tulbure, 

Tot mai străin și vocal. 

Pe ton de catastrofă iminentă urlat-au la conștientu-mi îmbătat de extaz aerat 

Că voi distruge ordinea stabilită a firii umane. 

Cum îndrăznesc eu, o nimeni, să domin orânduirile? 

M-au blestemat să nu-mi mai crească aripi, ci ascuțiți ciulini ce spintecă, 

Ce umplu spatele încovoiat și gol cu întunecat lichid al vieții, 

Să nu mai zbor vreodată, să fiu înlănțuită de propria-mi natură pe pământ, 

Căci cutezanța-i inutilă și nu-și are locul în ceruri neatinse. 

Realizându-mi soarta pecetluită, am coborât în stearpa-mi închisoare. 

Avea să se scurgă timpul, fără ca eu să rămân cu lacrimi neplânse, 

Avea să se usuce glia, fără ca eu să mă înalț în poala stelelor fără suflet… 

Cumplit destin îmi făurisem din furia celor vechi! 

Să păzesc întunericul sumbru și rece 

Când neînsemnatul geniu al omului de lut are să se șteargă. 

Să-ngrop amintiri din timpuri imemoriale, o istorie clădită din sudoare, 

Să pecetluiesc și ultima urmă a curajului născut din nebunie. 

Un gardian al ceasurilor scurse, osândit la veșnică solitudine, 

Aș fi devenit îndată, tot pieire înseamnă. 

Deznădejdea mea lugubră întuneca orizontul pictat, 

Văduvind micile figurine de mângâierea distantă a lunii palide, 

De picurii dătători de viață ai substanței fundamentale, 

De spectacolele mute ale stelelor care cad în necunoscut. 

Cât egoism concentrat într-o singură ființă! 

Cum am condamnat o întreagă omenire la somn fără sfârșit, 

Cum mi-am schingiuit privirea cu bezna necunoașterii, 

Cum mi-am privat auzul de freamătul lumii, 

Cum mi-am amorțit limba păcătoasă cu gustul înfrângerii, 

Încât, în durerea pricinuită de trecutul blestemat, 

N-am văzut ce era limpede ca oglinda apei, 

N-am simțit ce pulsa în adâncul ființei mele: 

Îmi crescuseră aripi până în înaltul boltei cerești. 

Dese ca durerea omenească și grele ca regretele, 

Pestrițe, cum e caracterul ființei de lut uscat, 

Colorate, dure, atemporale, superbe, 

Crescuseră aripile mele din visele de demult, 

Hrănite pe-ascuns de aspirații uitate, prăfuite. 

N-am observat podoaba supremă, 

Căci în deprimarea fără margini, 

Mă supusesem blestemului din vechime. 

A fost prea târziu de la început să mai fac pasul către vidul promis, 

N-ar fi schimbat nicicum soarta lumii. 

Era deja în beznă când am început eu să visez că zbor. 

O condamnaseră alții. 

Eu cu-ai mei ciulini înfipți în spatele plin de cicatrici eram 

Doar cheița cea mai modestă, ce deschide lacătul cel mai micuț, 

Ce zăvorăște doar o geană de lumină timidă. 

Ea n-ar avea puterea să lumineze pe pământ, 

Cum n-am avut nici eu puterea să-mi pun încrederea  

În cea dintâi pană ce-mi creștea pe spate. 

Lily Marlenne