”CÂNTUL LUI AHILE” – tragedia unei povești de dragoste în Grecia Antică
De mult timp nu am mai intrat într-o poveste care să mă doboare atât de mult încât să realizez că plâng cu romanul în mână la terminarea lui.
”Cântul lui Ahile” este despre dragoste, război și mai presus de toate, tragedie, dor și imposibila schimbare a destinului.
Războiul troian este cuprins doar în 9 capitole din 33. Restul este povestea de dragoste a lui Patroclu și Ahile. Războinicul semi-zeu protagonist al Iliadei și prietenul său cel mai bun, cum pare să îl cunoască multă lume. Între cei doi însă, se formează o legătură mult mai puternică, romantică și sfâșietor de reală.
”Îl puteam recunoaște doar prin atingere, prin miros. L-aș cunoaște orb, prin felul în care suflarea lui a venit și picioarele lui au atins pământul. L-aș cunoaște în moarte, la sfârșitul lumii.”
Cartea este scrisă dintr-o nouă perspectivă, cea a lui Patroclu, prinț dezmoștenit, un băiat introvertit, tăcut și diferit de restul, care, trecând printr-un eveniment traumatizant ajunge să fie exilat în Ftia, departe de regatul său. Își petrece copilăria și mare parte din tinerețe pe legendarele tărâmuri grecești, alături de dragostea sa, Ahile, băiatul neînfricat cu păr de aur și degete agere care cântă la liră, fiu al Regelui Peleu și a nereidei Thetis.
Autoarea, Madeline Miller, reușește să dea viață unor personaje pe care obișnuim să ni le amintim vag dintr-o perspectivă sărăcăcioasă a euroului sau a antieroului. Dăruindu-i lui Ahile o dimensionalitate a personalității sale ce poate fi dobândită doar prin ochii unei persoane apropiate lui. Dialogul interior al lui Patroclu, atât de bine făcut, psihologia personajului său cât și farmecul și puritatea de la începutul cărții a lui Ahile, sunt scrise cu o forță atât de mare încât toată lumea lor pare reînviată și complet plauzibilă chiar și pentru un cititor al secolului 21.
Povestea de dragoste dintre cei doi protagoniști, pierdută parcă prin avalanșa istoriei și trecerea timpului, creștinizată până în punctul în care Patroclu devenise ”verișorul” lui Ahile, este una care te lasă cu un imens gol în suflet și cu dorința arzătoare ca lucrurile să fi stat altfel și vremurile să fi fost diferite.
”Două umbre se întind în beznă una spre cealaltă, în amurgul ce s-a lăsat greu, fără speranţă. Când li se întâlnesc mâinile, se revarsă potop de lumină, ca o sută de urne de aur revărsându-se din soare.”
Dragostea dintre Patroclu și Ahile este răvășitoare, intensă, nu cunoaște limite, spațiu și nici timpul (probabil de aceea îmi bântuie mie gândurile acum), este bine conturată de către scriitoare și are un demers aparte, parcă neforțată de nici un eveniment sau împrejurare. Redactată atât de bine, încât, eu, ca audiență, sunt sigură că mai dăinuie și acum chiar și după secole întregi și chiar și după moarte.
Povestea unor eroi. Unor copii ce s-au iubit până la moarte și după.
