“Rant-urile” unor bibliofile
COCO CHANEL
de EDMONDE CHARLES-ROUX
Ionescu Alexia, clasa a IXa B
Cu siguranță ați auzit de faimoasa casă de modă din Franța, „CHANEL”, intitulată chiar după numele celei mai influente creatoare din vremea secolului XX: Gabrielle Chanel. Afacerea dedicată în special sexului frumos a început din pură pasiune pentru totalitatea elementelor ce defineau stilul, eleganța și totodată nonconformismul. S-a identificat ca fiind o femeie în afara tiparelor, reușind să depășească granițele impuse de mentalitatea societății de atunci. A avut o cariera agitată , în cursul căreia a întâlnit și alte persoane importante din perioada interbelică, precum Picasso, Reverdy și Max Jacob ori Misia Sert, care au susținut-o si au ajutat-o, mai mult sau mai puțin, în tot ceea ce își propunea să lanseze.
Are o poveste de viață impresionantă, atingând culmile succesului, în ciuda originilor sale modeste, în calitate de fiică a unor negustori ambulanți din Cévennes. Cu toate acestea, a simțit că destinul va păstra ce e mai bun pentru ea, în viitor, astfel că în zilele noastre ne bucurăm de încântătorul parfum Chanel NO.5, dar și multe altele , iar în materie vestimentară a clădit viziunea unui stil lejer si comfortabil pentru femei, dând naștere unor noi concepte ,de pildă bine cunoscuta rochiță neagră, „Little Black Dress”, care are și altă însemnătate față de simbolismul doliului, prezentând ,acum, o varietate de croieli și lungimi.
MARCA DISTINCTIVĂ CHANEL, ORIGINEA CELOR DOI MARI „C”:
Pe eticheta fiecărui produs aparținător companiei Chanel, regăsim inscripția specifică, ce constă în cele două inițiale ce par să formeze un cerc în mijloc. Acest roman biografic îl întruchipează pe dictonul din Cévennes, Chanel Joseph, mai exact străbunicul lui Gabrielle, care până să ajungă la tejgheaua cârciumii ce îi aparținea, a muncit și a dobândit mai multe bunuri. Și-a exprimat atașamentul față de obiectele pe care le-a obținut „ cu sudoarea frunții”, scrijelind o dublă inițială, prevăzută cu un cerc în jurul monogramei lui Hristos, ca semn al credinței. Acest gest era considerat un obicei în strânsă legătură cu simțul trecutului țărănesc.
EDMOND CHARLES-ROUX, O SCRIITOARE DEOSEBITĂ:
Edmond Charles-Roux a fost o scriitoare complexă, de naționalitate franceză, activând și în domeniul jurnalismului în cadrul mai multor reviste cunoscute precum „Elle” și „ French edition of Vogue”, unde a fost intitulată drept editor șef. În afara carierei sale, s-a oferit voluntar în rolul de asistentă, în timpul celui de al doilea război mondial,un aspect de apreciat în ceea ce privește moralitatea sa.
„Coco Chanel” nu a fost singura biografie pe care a scris-o, căci în raportul lucrărilor sale se regăsesc și altele, de pildă „Un desir d’Orient”, biografia lui Isabelle Eberhardt.
REMARCI PERSONALE:
Am ales să citesc această carte din simplă curiozitate față de viața unei creatoare de modă care a consacrat perioada în care a trăit. Am rămas plăcut surprinsă de modul în care a reușit să introducă reforme în domeniul vestimentației și a schimbat mai multe reguli învechite și greu de contrazis, fiind susținute de vocea societății conformiste.
Povestea lui Coco Chanel poate fi interpretată ca o lecție de viață, promovând niște principii sănătoase, dedicate mai ales fetelor și femeilor.
Matei Maria Denisa, clasa a IXa B
Sylvia Plath și Clopotul de Sticlă
Sylvia Plath este una dintre cele mai cunoscute poete americane ale secolului 20, lucrările sale fiind apreciate, citite și îndrăgite de mii de oameni din toată lumea.
Plath se naște pe 27 octombrie 1932, în Boston, SUA. Parinții săi, Otto și Aurelia Plath, erau profesori la Boston University. Caracterul creativ al Sylviei se face remarcat încă de la o vârstă fragedă, primul său poem fiind publicat la opt ani. Tot la vârsta de opt ani își pierde tatăl, iar mama sa este nevoită să o crească de una singură.
În 1953, Plath lucrează, timp de patru săptămâni, la revista newyorkeză “Mademoiselle”. După ce se întoarce acasă, în Boston, și află că nu a fost admisă la cursul academic dorit, Sylvia cade într-o depresie cruntă și încearcă să se sinucidă, ingerând aproximativ 50 de tablete de somnifer. Este gasită si salvată însă după 3 zile. În același an este admisă la Spitalul de boli psihiatrice “McLean”, din Belmont, unde este supusă tratamentului prin electroșocuri.
Acest episod traumatic din viața poetei va constitui sursa de inspirație pentru faimosul său roman “Clopotul de sticlă”, ce este publicat în iarna anului 1963, sub pseudonimul “Victoria Lucas”. Acesta urmărește povestea lui Esther Greenwood, o tânără plecată din orașul său natal pentru a lucra la o publicație din New York, și încercarea sa de a-și da seama ce își dorește să facă cu adevărat.
În prima parte a romanului este surprinsă viața cotidiană a acesteia în New York. Esther merge la petreceri extravagante alături de prietenele sale, lucrează la redacție și se bucură de “viața de oraș”. Odată ce se întoarce însă acasă, tânăra este copleșită de incertitudine, depresie şi gânduri sinucigașe. Încearcă să își pună capăt vieții de mai multe ori, dar nu reușește să ducă gestul până la capăt. Asta până când, într-o zi, înghite un flacon întreg de somnifere, care o lasă în stare de inconștiență. Este apoi internată la un spital de boli mintale.
Pe parcursul romanului luăm parte la călătoria personajului feminin spre autocunoaștere, la conflictul său interior, la uraganul de sentimente care o macină.
Romanul a fost interzis pentru o perioadă, din cauza abordării sale curajoase a subiectelor precum suicidul si sexualitatea, și din cauza felului în care respinge ideile tradiționaliste despre locul femeii, atât ca mama, cât și ca soție, în societate.
Luând în considerare similaritățile dintre plot-ul romanului și evenimentele din viața lui Plath, acesta poate fi considerat aproape o autobiografie a poetei.
În 1955, Sylvia pleacă în Anglia, unde urmează studiile la Colegiul “Newnham”. Tot acolo îl întâlnește pe poetul Ted Hughes, cu care se căsătorește în 1956. Între 1957 și 1958 predă la Smith College, în Statele Unite, însă întâlnește dificultăți în a preda și a scrie în același timp.
Începând cu anul 1958, Sylvia se dedică în întregime scrisului și scrie mai mult de 20 de poeme, printre care se numără: “Ariel”, “Daddy” [dedicată tatălui său], “Tulips”, “Lady Lazarus”, “Mad Girl’s Love Song”, “The Munich Mannequins”.
Poemele lui Plath se disting prin sentimentele de alienare, înstrăinare și auto-distrugere pe care le transmit. Deși la prima vedere unele pot părea a fi niște poezii drăguțe, inocente, versurile Sylviei ascund un profil mult mai întunecat, sumbru.
“A muri este o artă, ca toate celelalte/ Eu o fac excepțional de bine/ O fac în așa fel încât se simte ca iadul/ O fac în așa fel încât pare reală/ Cred că ați putea spune că am un dar“_- Sylvia Plath în Ariel, 1965.
În 1959, Sylvia se întoarce în Regatul Unit, alături de soțul său. Naște 2 copii, Frieda Hughes, în 1960 și Nicholas Hughes, în 1962.
Sănătatea mintală a poetei începe să se degradeze din ce în ce mai rău după ce află că soțul ei, Ted Hughes, are o aventură extraconjugală. Urmează despărțirea, în urma căreia Plath rămâne devastată și cu doi copii mici. Episoadele depresive ale acesteia devin mai grave şi încearcă să-și pună capăt zilelor de mai multe ori.
În dimineața zilei de 11 februarie 1963, Sylvia Plath și-a băgat capul in cuptorul deschis, după ce izolase crăpăturile ușilor ,dintre ea și camera în care dormeau copiii săi, cu cârpe. A fost găsită moartă din cauza otrăvirii cu monoxid de carbon. Ultimele sale gesturi au fost de a-și proteja copiii de ce urma să facă. Avea 30 de ani.
Ce este cu adevărat trist este însă că geniul poemelor Sylviei Plath, ca în cazul multor altor artiști, a început să fie apreciat abia după moartea sa.
PRIETENA MEA GENIALĂ: COMPLEXITATEA UNEI PRIETENII
de Izak Maria, clasa a IXa B
Elena Ferrante este pseudonimul romancierei italiene care a scris romanul. A publicat șase cărți, printre care ”Amore molesto” și ”I giorni dell’abbandono”, descrisă ca ”răvășitoare” de către bine-cunoscutul New York Times.
”Prietena mea genială” spune povestea a două fete inteligente din Napoli care încearcă să își construiască viața într-o societate violentă și plină de haos.
Cele două protagoniste, Elena și Lila, își petrec copilăria și adolescența într-un Napoli deprimant și cenușiu al anilor 1950 care aprinde în ele dorința de aș depăși condiția și de aș găsi locul într-o țară care suferă transformări catastrofale ce le pot destrăma principiile și visurile.
Elena, fiind o fire curioasă și retrasă, își găsește scăparea prin studiu și prin visul de a deveni, într-o bună zi, scriitoare, în timp ce la polul opus, Lila, descurcăreață și încăpățânată, renunță devreme la școală și alege să se căsătorească avantajos sperând să fie îndeajuns pentru a se putea salva pe ea și pe familia ei.
Societatea de la vremea aceea o vede de succes pe Lila care pare să fi găsit mult mai rapid viața perfectă, plină de bani, copii și un nume respectat de toată lumea și o privește cu neîncredere pe Elena, care de-a lungul cărții are nenumărate momente în care se îndoiește de drumul său., comparându-se cu prietena ei. Spre finalul cărții însă, Lila nu este convinsă că a ales calea cea bună.
Lila: Crezi că fac o greșeală?
Elena: Făcând ce?
Lila: Căsătorindu-mă. (a stat tăcută puțin, privind fix apa care strălucea)
Orice s-ar întâmpla, tu continuă să studiezi.
Elena: Încă doi ani. Apoi iau diploma și am terminat.
Lila: Nu, să nu termini niciodată. Îți dau eu banii, trebuie să studiezi mereu.
Am zâmbit nervos, apoi am spus:
Mulțumesc, dar la un anumit moment, școlile se termină.
Nu pentru tine: tu ești prietena mea genială, trebuie să devii cea mai bună dintre toți, bărbați și femei.
Prietenia celor două fete care se transformă în femei este o relație complexă, bine conturată, plină de rivalități și mici câștiguri de fiecare parte, dar puternică prin sinceritatea ei și profund ancorată în firea și personalitatea fiecăruia dintre personaje, la fel de intensă chiar și după numeroșii ani în care soarta le va purta pe drumuri diferite.
Citind ”Prietena mea genială” am rămas bulversată și ușor răscolită de cruda sinceritate cu care Ferrante își învăluie povestea, scriind-o cu o luciditate care te face să-ți pui întrebări cu privire la natura umană și la modul în care noi înșine ne hotărâm (sau nu) destinul.
